Uitarea. Ce sentiment profund omenesc! Așa suntem construiți. Să uităm ce e rău. Să fim pozitivi, optimiști, omenoși. Aveam 15 ani în 2000. Mă interesa prea puțin politica și abia ulterior am realizat cum s-a gripat sistemul democratic din România și, în loc să eliminăm balastul, ne-am mai agățat niște saci de picioare care aproape ne-au fost fatali. Vadim a ajuns în turul doi. Așa cum Geoană era în 2009 singurul om care putea să ia bătaie de la Băsescu, Vadim era singurul care i-ar fi convins pe români să voteze încă o dată cu ciuma roșie, Iliescu. Care l-a pus premier pe Adrian Năstase. A urmat un regim înfiorător de patru ani. Pe colegi de-ai mei care lucrau în presă în acea vreme îi trec fiorii când își amintesc de o perioadă neagră pentru democrație (ivită în plin avânt european al țării) în care guvernul Năstase și-a pus un bocanc pe grumazul presei și unul pe cel al justiției, controlate de sinistra Rodica Stănoiu. Culmea, în plină eră socialistă și anti-proprietate privată, statul se vindea companiilor străine pe nimic, iar corupția se întinsese ca o lavă incandescentă în toate instituțiile. Câinele de pază al democrației zăcea sedat, fie cu zeci de săgeți în cur, fie convins să se predea de șpăgile oferite de către putere șefilor de redacții. Fără să fie măcar președinte, Adrian Năstase era dictator. Unul de temut. Pierderea, în 2004, a alegerilor prezidențiale într-un stat pe care-l controla la sânge ar fi, în termeni fotbalistici s-o spunem, comparabilă cu un scor de 0-3 la un Barcelona – Minerul Motru.

Acum temutul durduliu pozează în victimă. A pozat, de fapt, timp de vreo 6 ani. Se dă intelectual fin, blogăr deschis și liber, profesor echilibrat. Și ieri, când a fost condamnat la DOAR doi ani, într-un dosar, ce-i drept, minor, „marele om de stat” (citez din Antena 3 și fanii ei) a vrut, sanchi, să se împuște. N-a reușit nici măcar atâta lucru. El, vânător impetuos și bărbat cu inițiativă, nu a putut să-și bage țeava revolverului pe gură. Și s-a julit un pic la gâtuț. Suficient cât să nu iasă pe ușă în cătușe, ca un infractor, ci pe targă, ca un erou. Ca un erou fițos, ca să fim preciși, pentru că fularul de sute de euro de la gât acoperea rana (?!). Ce penal fără curaj!

În loc să se dezică în ultimul ceas de infractorul dovedit și să profite de ocazie pentru a spune că noul val din PSD nu e la fel, Victor Ponta a făcut fix invers decât ar fi trebuit. S-a dus într-o suflare la spital, unde a dat vina pe eternul Superman (sau, mă rog, un supererou negativ, dacă vreți) Băsescu. Deci tot Băsescu controlează justiția (decizia a fost luată în unanimitate de cei cinci judecători, să nu uităm) într-o țară guvernată chiar de Ponta. Pentru moment doar, că acuzele de plagiat or să revină cu forțe proaspete.

Da, îmi pare rău de Năstase. Îmi pare rău c-a scăpat cu viață. Doar doi ani (din care o să facă probabil vreo câteva luni) pentru tot ce ne-a furat (lăsați banii, dar șansele, demnitatea, viitorul...) este prea puțin. La Antena 3 limbiști cu lacrimi în ochi au dat și verdictul: ”din moment ce s-a împușcat e clar că era nevinovat”. Cum să nu-i blestemi pe acești rahați cu ochi? Cum să nu le zici: ”Să vă dea Dumnezeu sănătate exact câtă nevinovăție are Năstase!”