Stau și mă gândesc dacă sunt mândru de ceva ce se întâmplă în România. Dacă pot să mă duc la niște prieteni străini și, în caz că aceștia mă vor întreba ce merge bine în țara mea, eu să le fac o listă clară. Sau măcar să le spun ceva, un lucru, orice. Vreau să fiu pozitiv. Nu optimist. Optimist am tot fost, nu cred că mai are sens să sperăm că va fi mai bine. Dar vreau, chiar încerc, îmi doresc să văd binele din ce este la momentul actual. Nu reușesc. Dar, dacă e să intru mai adânc în probleme, văd, totuși, că în Ardeal lucrurile nu sunt chiar atât de sumbre. Parcă acolo există o speranță. La noi, însă.

În 1739, Imperiul Habsburgic a acceptat bucuros realipirea Olteniei la Țara Românească (adică implicit la Imperiul Otoman, cu care ne asemănam al dracului de tare), declarând, spun surse de încredere călătoare în timp, că Oltenia este o ”provincie neguvernabilă”, cu locuitorii mult sub limita de civilizație admisă de poporul germanic. Stați, nu aruncați cu pietre! Dați în împărat, dacă nu vă convine. La 300 de ani distanță, se vede treaba împăratul neamț a cam avut dreptate. OK, acum puteți să dați în mine. Zonele profund roșii și socialiste ale acestei țări sunt încă departe de orice standard de civilizație. Culmea este că nu suntem doar milogi și așteptăm de la stat. Din păcate, această viziune de stânga nu vine, cum ar fi firesc, cu o doză măcar rezonabilă de omenie și compasiune. Dimpotrivă, vine cu răutate și egoism (defecte caracteristice mai degrabă dreptei, într-o societate cât de cât normală). Ca să v-o spun mai pe șleau (și fără supărare, că n-o spun cu nervi, ci cu amărăciune): nu suntem doar proști, suntem și neisprăviți.

Cândva o să trăiesc, sper, într-o țară normală. Alta decât asta. Dar mi se va rupe sufletul pentru oamenii normali și buni pe care i-am lăsat în România. Și, când o să mai am nostalgii de astea, o să-mi iau copilul pe genunchi și-o să-i arăt o poză care mi-a plăcut mie mult. În poză este o băbuță cerșetoare care stă pe o bancă și mănâncă, molfăind cu greu un colț de pâine dintr-o bucată de ziar pe care și-a așezat-o în poală. În jurul ei, aproximativ opt câini stau cuminți, privind-o liniștit în ochi. Câinii nu sunt agresivi nici între ei, darămite cu băbuța, și, judecând după atitudinea și numărul lor, e evident că acea băbuță cerșetoare îi hrănește des. Știu, știu, cerșetoria și câinii de pe străzi sunt semn de lipsă de civilizație. Dar nici cerșetorii, nici câinii nu sunt de vină că ei există. De aceea, poza acelei băbuțe care împarte colțul de pâine cu opt câini, deși probabil e mai mereu moartă de foame, este imaginea pe care vreau să o aibă copiii mei despre România.