Am ajuns la Târgu Mureș. Carmen, de care sunt îndrăgostit, dar care e fumătoare, m-a luat de mână și m-a dus în ”vârful dealului”. Acolo e o cârciumă de asta underground unde cele mai mișto chestii sunt că nu se dă bon fiscal și că se fumează. Deci e mișto și de patroni, și de clienți.
Eu m-am retras într-o cămară cu mai puțin fum și-am admirat un pic peisajul. M-am simțit ca într-un film de Tarkovski. Multe uși deschise care dau dintr-un plan într-altul, scaune vechi, rafturi pline de decorațiuni dubioase și mult freamăt, creativitate și alta nu. Jur, un fel de Solaris combinat cu Oglinda! Ei, și cum stau eu așa și mă zgâiesc pe pereți, ce să vezi?! Pe unul dintre rafturi, un bust al unui tip cu mustață. Inițial trec peste figură, pentru că ceva din creierul meu încerca să blocheze ceea ce tocmai văzusem. Mă întorc peste 5 minute. Omul avea mustăcioară, freză pe-o parte, privire pierdută în spațiu... Stai așa! Chem un prieten. Băi, ăsta e Salvador Dali, nu? (la acest moment, subconștientul încă încerca să nu recunoască ceea ce tocmai văzuse). Prietenul îmi zice simplu: ”Nu, mă, e Hitler”. N-apucă să spună asta că, bam, apare patronul.
-Vă place? întreabă.
-Dali? spun eu plin de speranță.
Se uită la mine cu milă. Zâmbește:
-Hitler.
-?!?! (aici, mărturisesc, am rămas fără replică și eu, și prietenul)
-(plin de patos, scoate din dulapul transformat în sertar o uniformă nazistă în stare perfectă) Bunicul a fost ofițer Wehrmacht.
Privește uniforma cu patimă, cu jind, cu cel mai absolut respect pe care l-am văzut la o ființă umană. Continuă:
-Aicea nu intră țigani. Suntem doar noi.
Noooi?! Instantaneu mă uit într-o oglindă de pe peretele de vizavi și descopăr cât de negru sunt față de toț ceilalți invitații. Carmen dispăruse. Am vrut să-i zic patronului de club nazist de fumători, înainte să ies: "Sunt țigan, coaaaa, țeapăăă, am intrat!" 

N-am avut curaj. Am ieșit aproape în fugă. Am luat un taxi. M-am închis în cameră la hotel. Nici lui Carmen nu i-am deschis. I-am strigat doar prin ușă: ”Te iubesc, dar nu vreau să te mai văd!”. Și gata: cum mă trezesc, plec, și nu mai trec prin Ardealul civilizat măcar câțiva ani de-acum încolo.