Toamna lui 2007. Stau în camera de cămin și trag de ultima bere. Cred că era într-o joi. Banii de-acasă urma să-i primesc duminică și mai aveam 5 lei în portofel. Deci aia chiar era ultima bere de săptămâna aia. Se cerea, deci, savurată. Soneria telefonului îmi întrerupe sorbitul ritualic. Era o prietenă care se băgase în nu-știu-care ligă a studenților. Tot din Motru și ea, jucaserăm des cărți împreună în loc să ne ducem la orele de matematică. ”Vrei să vii la un whist?”, zice. ”Ce whist?”, zic. Noi nu prea mai jucam whist în facultate, ne reprofilaserăm pe poker. ”Cu Orban”, zice. ”Cu cine?!”. ”Vine Orban, e în campanie și face o carte cu studenții, or să fie și televiziuni...”. ”Aha, zic eu, uitându-mă la berea pe jumătate goală. Dar bere aveți?”. Liga făcea rost de niște bere extrem de proastă de la un club din apropiere. Nu știu în ce cadă o făceau și ce puneau în ea, dar era bombă chimică. Un fel de băutură alcoolică cu aromă de bere, atât de acidă încât îți ardea papilele și mucoasele de ziceai că bei direct din bateria mașinii. Dar în situația aia era bună, pe sistemul cea mai bună bere e berea gratis. Mi-a confirmat că aveau. ”Vin imediat”, o asigur.

În căminul în care-și făcuse Liga un sediu destul de luxos pentru condițiile în care stăteau studenții normali, neafiliați, era agitație mare. Orban era deja la masă și râdea cu zâmbetul lui fals la comesenii care urmau să-i fie parteneri de joc. Restul studenților, cei care nu jucau, stăteau împrejurul mesei, în picioare. Un scaun era lăsat liber pentru mine. Intru și mă așez. ”Unde-i berea?”, o întreb pe prietena mea. Aproape că-l las pe Orban cu mâna întinsă. Fata îmi dă două beri, nu una. Televiziunile îmi pun blițul în ochi, dar fie. Începe jocul. Orban e degajat, face glume nesărate și vorbește pe un ton sfătos, ușor arogant, în principiu enervant. Joacă binișor whist, ca orice om care a absolvit 8 clase și știe să numere de patru ori până la 8. Mi se pare antipatic. Restul par încântați. Ajungem la ultimul joc. Conduc cu 5 puncte. Dacă îmi fac mâna câștig jocul. Orban e pe doi. Dar eu greșesc licitația și el nu. Trece pe primul loc la ultimul joc, în aplauzele asistenței. Înghit berea cu tot cu noduri. ”V-am lăsat să câștigați”, îi zic. Nu crede. Pe atunci încă Orban era un tip popular, măcar că aranja dinainte să fie bine primit într-o vizită.

Alaltăieri, în Piața Universității, Orban era să fie linșat de manifestanți. Abia a scăpat cu freza aia uleioasă și pardesiul scump întregi, mulțumită unor badigarzi deghizați în cetățeni care l-au salvat. Nimeni nu-l mai crede pe Orban. De fapt, pe ce politician îl mai crede cineva? Profesorașul rebel și (cică) liberal Crin s-a dat cu Iliescu. Două partide compromise dintr-o singură mișcare, deci. Băsescu e mai atent să se țină de cuvânt în fața femeilor, dă-o dracului de țară. UNPR-ul nu există. Dan Diaconescu e nebun. Vadim Tudor e foarte nebun. Sebastian Lăzăroiu e prea excentric, iar pe Remus Cernea sigur nu-l lasă părinții să candideze oricum. În condițiile astea, abia aștept mitingul USL-ului de azi. Prevăd o bătaie ca-n filmele cu războaie celebre de la Hollywood.