Ştiu, apare în fiecare an, dar e mereu amuzantă. Ştirea cu întârzierea totală a trenurilor din România. Neapărat comparată cu cifra întârzierilor dintr-o ţară civilizată, de obicei Japonia. Dar a doua, asta din ţara civilizată, nu e aşa spectaculoasă. Se învârte mereu pe la câteva secunde. La noi, pe de altă parte, e mult mai imprevizibil rezultatul. De exemplu, numai în 2010, totalul întârzierilor trenurilor de pe teritoriul României a fost de... Să vă aud! Deci nu, nu minute. Nici ore. Zile- Aş! Luni- Mai puneţi! Hai, că nu vă mai fierb: cinci ani. 5! Cinci ani într-unul singur, asta e performanţa aparent sfidătoare de logică şi fizică a CFR-ului.

Şi dac-ar fi numai trenurile! Dar încercaţi să vă imaginaţi (nu cumva să încercaţi pe bune, dacă staţi prost cu nervii) un drum Bucureşti – Braşov într-o vineri seara. Sau invers, Braşov – Bucureşti, dar duminică. 161 de kilometri de mers bară la bară. Un deliciu. Mereu când văd la televizor cozile infernale de pe DN1 înspre şi dinspre munte îmi amintesc de gluma unui coleg de pe vremea când eram la Caţavencu. Era o poză cu o familie în maşină stând în trafic pe DN1 (copilul în spate), iar nevasta îi zicea soţului: ”Nu ştii, dragă, vreo scurtătură- Că mi-e să nu-i rămână mic costumul de ski lu' Corneluş până ajungem la Predeal!”. Sau, dacă vreţi pe trenuri, am şi o poantă din Kamikaze, numărul viitor. Coboară un bătrân din tren şi zice: ”M-au nenorocit ăştia de la CFR cu întârzierile lor. Aveam 13 ani când m-au urcat părinţii în trenul ăsta... Mă duceam într-o tabără la Nucşoara, parcă...”

La cât de bine stăm cu infrastructura, nu m-ar mira să înceapă să întârzie şi avioanele. Cred că se circulă ca dracu' prin aer între Colentina şi Militari.