Sărăcia, neputinţa şi poate neşansa îi duc pe unii oameni în situaţii greu de imaginat. Fără nicio sursă de venit, unii dintre ei stau la mila statului. Pentru că sunt săraci, abia trăiesc de pe o zi pe alta, cu bani obţinuţi din când în când lucrând cu ziua. La centrul de asistenţă socială Casa Iris din Târgu-Jiu sunt aduşi aproape zilnic oameni fără adăpost. Printre cei găzduiţi în acest centru sunt două mame cu câte doi copii, dar şi o familie, soţ şi soţie alături de copilul lor, elev în clasa I. Şi mai sunt alţii care-şi duc viaţa ca într-un film prost. S-au resemnat şi ştiu că doar strada e a lor şi mai ştiu că privesc înspre cer şi nu-l văd pe Dumnezeu.

Feţe inexpresive care lasă însă de înţeles că dincolo, e multă durere. Neputinţă şi o revoltă înăbuşită. Într-un pat, la fereastră, o femeie de aproape 60 de ani, se face că citeşte o revistă şi vorbeşte despre urşii polari care se uită la televizor. Ne priveşte gol şi spune că nu vrea să vorbească. NU vrea nici să fie fotografiată sau filmată. Se linişteşte şi reia firul poveştii cu urşii polari care mai fac câte ceva, din când în când. Deasupra sa, un pat gol. Femeia din patul de sus e plecată, undeva, în încercarea de a câştiga vreun ban. Alături, în patul vecin, o altă femeie. Tot la 60 de ani, din Fărcăşeşti. NU ştie de ce se află acolo, însă spune că a suferit cu mulţi ani în urmă o pareză pe partea dreaptă. Acum, are tot piciorul stâng, în gips. E imobilizată. Dar se bucură că poate vorbi cu noi. Ne-a mărturisit că până zilele trecute, nici nu putea să vorbească, dar acum e foarte bucuroasă că poate vorbi. Aştepta să vină cineva de la primărie s-o ia şi să o ducă la ea acasă. Spune că are casă, însă noi am aflat de la autorităţile locale că respective casă stă să cadă, iar femeia a fost dusă la spital după ce a fost găsită cu piciorul rupt şi aproape moartă de frig. Îi ţineau de cald vreo 7-8 câini pe care femeia îi adunase de pe străzi. Autorităţile locale îi amenajaseră o cameră în postul de poliţie din localitate, însă femeia voia să moară la ea acasă. Am lăsat-o aşteptând. Într-un alt pat o angajată a Edilitara care se odihneşte după o noapte de luptă cu zăpada de străzi. Într-un alt pat, o mamă, îşi aşteaptă copilul să se întoarcă de la şcoală. Celelalte paturi sunt goale şi reci.

Copilărie, pe străzi

Două biciclete mici, părăsite şi câteva perechi de încălţări. O maşină de jucărie şi un urs de pluş extrem de “obosit”. Printr-un ochi de geam, o rază de lumină cade pe toate acestea şi le face să pară parcă şi mai nelalocul lor. Aşteaptă cu toate să fie împărţite de cei 5 copii care îşi trăiesc cea mai frumoasă parte a vieţii de om într-un centru de asistenţă socială. Unul dintre copii acum învaţă tainele scrisului şi cititului. Nu mai are nevoie să i se spună poveşti, pentru că deja le trăieşte. Sunt însă poveşti în care zânele nu sunt luate de niciun Făt Frumos, pentru a trăi fericite până la adânci bătrâneţi. Sunt poveşti în care nu există Făt-Frumos. Alţi patru copii sunt tot la şcoală şi trăiesc în centru alături de mamele lor, după ce acestea, au decis că pentru a rămâne în viaţă e mai bine să trăiască din mila statului. Asistentul social de la Casa Iris, Magdalena Bălan, ne-a mărturisit că mamele pleacă alături de copii şi ajung în centru pentru că “aşa sunt legile la noi. Agresorul rămâne în casă şi femeile îşi iau copiii şi se duc unde văd cu ochii”. Tot Magdalena Bălan a povestit că o singură mamă, ajutată de familia sa, a reuşit să rămână în domiciliul conjugal până la pronunţarea instanţei de judecată în privinţa partajului dintre soţi. Copiii nu au camera lor, nu au jucăriile noi, nu au bunicii lor şi până la urmă nu au nimic al lor, deşi, pe o masă, în dormitorul femeilor, sunt mai multe pixuri colorate, caiete roz, o carte şi un orar de clasa a III-a. Acestea dau de înţeles că ar fi ale unei fetiţe, dat fiind că sunt mai sclipitoare, semn că micuţei îi plac lucrurile luminoase, care să-i facă mai puţin posomorâtă, copilăria.

Pentru bărbaţi nu mai sunt locuri

La Casa Iris, dormitorul bărbaţilor este plin până la refuz. Cei de aici, noaptea dorm în centru, iar dimineaţa pleacă prin oraş în speranţa că vor găsi ceva de lucru pentru a câştiga un ban de pâine.  Uneori găsesc, alteori se întorc seara, la fel cum au plecat. Ei oricum sunt obişnuiţi să rabde. Aici stă şi tatăl copilului de clasa I. Micuţul stă în centru alături de tatăl şi mama sa. Mama ne-a mărturisit că nu au avut niciodată casă, iar acum nu îşi mai permit să plătească pentru chirie. Aşa că mama şi copilul stau în dormitorul femeilor, iar tatăl, în camera alăturată. Casa Iris nu-i poate adăposti  pe aceşti oameni decât trei luni, însă autorităţile încearcă să-i lase să locuiască acolo, pentru că oamenii nu por fi scoşi cu copiii în stradă. Aşa că pleacă, la expirarea perioadei prevăzute de lege, şi ulterior, revin în centru. În prezent, mai sunt foarte puţine locuri libere şi acelea, numai pentru femei. Magdalena Bălan a spus însă că dacă sunt aduşi bărbaţi au nişte saci de dormit pe care îi vor pune la dispoziţia lor, pentru că nu-i pot lăsa pe oameni să moară îngheţaţi pe străzi. Persoanele care sunt adăpostite la Casa Iris se autogospodăresc, având chiar posibilitatea să-şi facă ceva de mâncare. Dacă nu au din ce să pregătească mâncare, ei pot face cerere pentru a beneficia de masă oferită de Cantina de Ajutor Social. Cu toţii au temporar un acoperiş deasupra capului, găsesc câte ceva de mâncare, dar nu găsesc soluţii, iar speranţa şi-au uitat-o pe undeva, pe străzi…