Patriarhul Daniel pare să aibă o problemă cu purtătorul de cuvânt, părintele Constantin Stoica, care după ce aruncă cu chifle în presă uitând să arunce şi peştii precum Iisus se dedă la certă ca o ţaţă de mahala minţind cu neruşinare despre obiceiurile preoţilor din parohii. În loc să bage capul în nisip ca struţul când vine vorba de taxele percepute enoriaşilor pentru serviciile religioase purtătorul de sutană se repede cu comunicate prin care ne anunţă nici mai mult nici mai puţin că există totuşi un bun-simţ al preoţilor care n-au voie să încaseze mai mult de atât sau funcţie de locul în care este situată parohia pe care o slujesc. Cum era de aşteptat, taxele au fost interpretate de presă ca fiind un mercurial al serviciilor prestate, lucru ce l-a înfuriat pe Stoica şi s-a repezit cu afurisenia la presă neuitând să amintească că uneori preoţii mai slujesc şi „pro bono”! O fi slujind şi aşa cum zice părintele, dar probabil în biserici bine ascunse, de nu le găseşte nimeni. La o organizaţie aşa de bine pusă la punct, instituţional vorbind, este cel puţin regretabil că s-a ajuns până acolo încât să fim orbiţi în faţă sub pretextul că este mai bine aşa ca să putem aprecia luminiţa de la capătul tunelului. Nu există familie ortodoxă care să nu fi avut măcar odată-n viaţă nevoie de un preot care să-i boteze, să-i cunune sau să-i înmormânteze pe cineva drag.

Este de prisos să mai spun că, cel puţin mie nu mi s-a întâmplat să-mi propună preotul o slujbă religioasă neplătită. La evenimentele de mare bucurie slujitorul Domnului cheamă naşul în altar ca să nu vadă decât Dumnezeu tocmeala, iar la cele triste cu sfială i se adresează rudei care se ocupă de înmormântare comunicând tariful după ce a mâncat şi din pomană.  Întotdeauna se mizează pe bunul-simţ al enoriaşului căruia îi este ruşine să se tocmească cu popa peste capul mortului să mai lase din preţ şi pe făloşenia naşului care n-o să fie scârţar tocmai în altar!

N-o să cad în păcatul de a mărturisi neplăcutele experienţe financiare  ale  mele  sau ale cunoscuţilor cu preoţii slujitori, dar nu pot să nu zic că purtătorul de sutană Stoica face un mare deserviciu BOR-ului în momentul când ne face tâmpiţi pe toţi.

Pentru că am participat, în calitate de enoriaş la o întâmplare  care m-a uluit nu pot să mă abţin să n-o povestesc. Într-un oraş mare din Oltenia, la o biserică cunoscută şi ca monument istoric, doi preoţi s-au tot ciondănit pe zona de influenţă situată în centrul oraşului până când conflictul a depăşit dimensiunile altarului în care se porcăiau. Atunci fiecare şi-a adus enoriaşii susţinători ai evlaviei lor şi au împărţit biserica în două: pe partea stângă se aliniau enoriaşii unuia, iar pe dreapta ai celuilalt. Amândoi preoţii ţineau slujbele în acelaşi timp dar le adresau grupului lor fani. Conflictul dintre cei doi s-a transformat rapid în conflict între enoriaşii susţinători care încurajaţi de cei doi slujitori ai bisericii se întreceau în a scuipa în cădelniţa  celuilalt preot când acesta ajungea cu fumul în tabăra adversă. În loc de „Amin” susţinătorii strigau „huoooo” de parcă intraseră  dracii în ei. În tot acest timp, Mitropolia n-a mişcat un deget până când cei doi slujitori nu s-au fugărit cu maşinile personale lăsând perplex un oraş întreg în care oamenii normali îşi scuipau în sân şi-şi şopteau: ”Piei Drace!”

Măsurile mai-marilor îndelung aşteptate au uimit şi mai mult decât scuipatul în cădelniţă pentru că cearta s-a spart după ce unul dintre ei şi-a construit o vilă somptuoasă în curtea bisericii după care a fost mutat la o altă parohie, în acelaşi oraş, căreia i se construise o biserică nouă! Întâmplarea nu este inventată, iar poveştile cu popi, că preoţi nu pot fi numiţi, sunt prea multe pentru aşa feţe bisericeşti!