De când îmi miroase a benzină în maşină, merg pe jos şi mă uit la oameni. În ochii oamenilor din Bucureşti, cel puţin, văd Antena 3, văd răutate, văd spaimă, văd complexe, văd manele, văd citate din Poptamaş. Fuptemaş pe voi de tâmpiţi! Din cinci oameni pe lângă care trec pe stradă, pot să bag mâna în foc că doi sunt nebuni şi alţi doi pe cale să devină nebuni.

Uită-te la nebunul ăsta. Da, mă, ăsta cu bască cu moţ de tractorist şi pantaloni de stofă ieftină. Are peste 60 de ani, dar escaladează un gard care desparte trotuarul de stradă. Vrea musai să traverseze pe acolo, slalomând printre maşini, deşi trecerea de pietoni e la 50 de metri. Căţărarea e anevoioasă, dar nu mai anevoioasă decât coborârea. Desprinderea de gard face ca un crac să i se agaţe de un ţumburuş din scheletul oribil de metal. Acum o să se împiedice şi o să-şi spargă capul ăla belit de asfalt. Şi din cap o să-i curgă sânge amestecat cu un lichid străveziu care conţine toate informaţiile de bază, înnăscute, cu care prăpăditul lui de creier l-a ţinut în viaţă până atunci. Pentru creierul ăla chinuit trebuie să fie un sfârşit meritat, venit totuşi mult prea târziu. Dar nu se împiedică. A scăpat, căcăciosul! Îl văd cum îşi calculează că imediat după Matizul galben o să traverseze. Corpul lui găseşte resurse nebănuite şi se arcuieşte ca al unui ghepard, apoi moşul o zbugheşte prin faţa Opelului. Îl ratează la mustaţă. În afară de mine şi de şoferul Opelului, care claxonează prelung, nimeni nu pare să se mire de această scenă aberantă, de film postapocaliptic.

Uite-o şi pe asta, citeşte 50 de umbre ale lu' ăla în metrou. E frumoasă, are piele de turcoaică şi ochi migdalaţi, ochi pe care îi ridică din carte şi şi-i înfige fără ruşine într-ai mei. Încerc să o întreb din priviri: "De ce citeşti rahatul ăla de faţă cu mine? Vrei să te bat? Chiar vrei? Poftim? Cum adică s-ar putea să-ţi placă?! Nu, nu, nu la modul ăla...". Conversaţiile din priviri nu îmi ies niciodată. Turcoaica îşi coboară din nou privirea în carte şi eu mă trezesc că sunt gelos pe Grey. Îmi scot şi eu cartea mea mişto, numai aşa, să transmit un mesaj. Să-i subliniez diferenţa. Să-i arăt ce am eu şi n-are fraierul ăla. Nici nu mă bagă în seamă.

Ies de la metrou şi, pe Moşilor, vine spre mine un tip cu părul ca Al Bano și Romina Power. Ochelari de soare de fiţe, vestă de fâş, blugi prespălaţi. Dacă-l vezi de la distanţă, pare un şmecher OK, un trendsetter de Pantelimon aşa. Dacă-l vezi de aproape, miroase a urină. Creierul îmi decriptează mirosul de pişat mai repede decât cuvintele lui:

-         Boss, îmi dai şi mie o ţigară? Ţi-o plătesc altădată.

Mă opresc descumpănit şi fac ochii mari.

-         Când altădată?

De data asta el pare descumpănit.

-         Cum când?

-         Păi, când îmi dai banii? Îţi las un număr de telefon, sau cum facem? Te găsesc data viitoare când trec pe aici? Ştiu numărul cardului pe de rost, te ajută?

-         Boss...

-         Scuze, eram doar curios cum se fac plăţile în Obor. Nu fumez.

Îl ocolesc şi las mirosul în urmă.

Ştiu o fată care s-a îndrăgostit în Vama Veche şi acum e la băiat, în Australia. S-a întâmplat fulgerător. Mai ştiu un cuplu care a fugit în Brazilia, să trăiască cu oceanul şi cu pădurea, fără aproape nici un beneficiu al civilizaţiei. Mai ştiu oameni în America, în Belgia, în Franţa, în Anglia, în Spania, în Danemarca, în Suedia, în Chile, în Japonia, până şi în Islanda. Îmi plac oamenii ăştia. Din ce vorbesc cu ei şi din ce postează pe Facebook, îmi par oameni normali. Au fugit de nebunii din România şi s-au liniştit, parcă. Privesc viaţa frumos. Sunt interesaţi de chestii mişto. Sunt relaxaţi şi profunzi într-un mod surprinzător pentru un est-european măcinat de toate problemele noastre pe care ăia le-au depăşit de mult.

Din cinci oameni din Bucureşti, doi sunt nebuni şi doi sunt pe cale să devină nebuni. Eu sunt undeva între ăia patru.