Reforma în sistemul de sănătate este necesară şi din acest punct de vedere sunt de acord cu preşedintele Băsescu, chiar dacă domnia sa, în ultimul timp s-a transformat în ministru sănătăţii străduindu-se din toate puterile să ne convingă pe toţi că noua lege propusă spre dezbatere este perfectibilă, dar necesară. Una din nedumeririle din ultimele zile ale preşedintelui este legată de furia cu care comentatorii de tot felul s-au năpustit pe biata lege fără a remarca efortul iniţiatorilor care, zice domnia sa, s-au străduit să evite imensele interese din sănătate care ar putea fi şuntate dacă privatizarea şi-ar deschide porţile şi în acest domeniu. Precizând că de fapt privatizarea în domeniul acesta s-a înfăptuit demult, înainte de proiectul pe care-l apără domnia sa, trebuie să remarc că acum se vorbeşte de privatizarea a ceea ce a rămas în proprietatea statului, adică spitale şi casa de asigurări. Până la urmă, nici preşedintele şi nici altă autoritate a statului nu ne spune clar că bugetul pentru sănătate nu mai poate acoperi cheltuielile din domeniu şi dacă nu privatizează cea mai mare parte din spitale bolnavii riscă să moară ca pe marginea şanţului în saloanele spitalelor privegheaţi de medici şi asistente. Nu înţeleg de ce se miră domnia sa că ne sperie privatizarea în acest domeniu din moment ce toate privatizările făcute în România în ultimii 21 de ani, toate având la bază numai scopuri nobile, ne-au obişnuit să nu mai înţelegem care este diferenţa dintre jaf şi privatizare, dintre hoţ şi om de afaceri sau dintre interlop şi om politic! Ca să fiu mai clar, dorinţa mea ca cetăţean şi posibil beneficiar al sistemului de sănătate privatizat sau nu, care a contribuit cu sume frumuşele la Casa Naţională de Sănătate, ar fi ca preşedintele ţării, care a afirmat public că la Casa Naţională de Sănătate este un dezastru, să-mi numească şi responsabilii acestui dezastru. Eliminarea dezastrului prin simpla înlocuire a lui cu alte 7-8 case private, posibilitatea de a deveni şi ele în timp dezastruoase, nici nu mă încântă şi nici nu mă transformă într-un entuziast susţinător al actualei legi, care pe lângă faptul că pare făcută pe genunchi nu răspunde nici măcar la exigenţele mele de posibil pacient. Nu mă poate obliga nimeni, nici măcar preşedintele, să fiu de acord cu o lege cadru de care va depinde la propriu viaţa mea în viitor atâta timp cât în ea nu sunt nominalizare serviciile de care voi beneficia în condiţiile în care plata mea pe asigurarea de sănătate va rămâne ca şi în prezent. Nu mai pot să cred că în viitor vor veni specialiştii ministerului cu legislaţie secundară care va preciza amănuntele acestei legi cadru pentru că m-am fript de atâtea ori cu normele de aplicare a legilor care nu mai aveau nimic în comun cu legea însăşi, ba, din contră pe alocuri şi nu de puţine ori o contraziceau la greu… Aşa că spre dezbatere publică ar fi trebuit lansat tot pachetul care vrea să reglementeze reforma în sănătate şi nu doar legea cadru pentru a mai bifa încă o dată un angajament luat cu nu ştiu ce finanţator internaţional. Spun asta pentru ca spre deosebire de alte dăţi de această reformă va depinde viaţa mea şi a familiei mele, precum şi sănătatea unei întregi naţiuni. Importanţa acestei reforme este atât de mare iar implicaţiile ei peste ani atât de profunde încât graba şi uşurinţa cu care se tratează această lege mă sperie!