Românii ar trebui să primească nişte pliante speciale pentru când ies din ţară. Există şanse mari să se facă de râs, purtându-se întocmai cum le cere eticheta în România. Politeţea din România poate fi privită, nu de puţine ori, ca prost-gust prin străinătate. De exemplu, bacşişul. Nu mă învăţ minte niciodată. La hotel, la restaurant, la bar... Mereu las câte 10%, defect profesional căpătat de teama flegmei din ciorbă/bere pe care ai primi-o în ţară. Şi mereu străinii fac ochii mari şi mă întreabă ce-i cu banii ăia. Unii zic că aşa ceva nu se poate. Alţii insistă să iau banii înapoi de parcă aş fi vrut să le cumpăr surorile cu ăia 2 euro. Şi dacă ar fi doar bacşişul. Dar sunt o sumedenie de reflexe considerate (pe nedrept) politicoase în România care în afară nu doar că şi-ar putea aduce nişte priviri dojenitoare, ci chiar nişte amenzi serioase. Când o să am chef şi timp, poate vi le înşir.

Până atunci, am reuşit, după multă vreme, să mă simt aproape normal în relaţia cu Poliţia Română. Era ora două noaptea. Goneam pe străzile din Bucureşti ca să iau pe cineva dintr-un loc. Băusem regulamentar, maxim trei beri. Aerul răcoros care se îmbulzea prin geamul deschis şi întârzierea în care mă aflam m-au făcut să merg tare. Cam cu 80 la oră. Şi atunci l-am văzut: semaforul. Era verde, dar s-a făcut galben când mai aveam o sută de metri. Berile şi-au spus cuvântul. Am accelerat puternic, până peste sută, într-un exces stupid de adrenalină. Lumina circulă însă ceva mai repede, chiar şi în semafoare. Am trecut pe roşu. Ce putea să se întâmple, la două noaptea? Ei, cu ghinionul meu, s-a putut: la celălalt semafor din intersecţie (cel transformat în verde taman când al meu se făcuse roşu) aştepta cuminte o maşină de poliţie. Inutil să zic că s-au lansat în urmărirea mea, cu sirenele pornite nervos. N-a fost o cursă lungă, pentru că am oprit imediat. Mă rog, cât de repede poate opri cineva de la 120 la oră. M-am dat jos cu o figură spăşită, sperând să nu-mi pună şi fiola. Din maşina de poliţie se dă jos o doamnă-poliţist. Până să mă dumiresc dacă asta e bine sau nu, mă întreabă dacă ştiu ce am făcut. Îi zic că da şi o rog să aplice legea asupra mea. Nu, nu în sensul ăla sado-sexual. Ci pe bune, o rog să-mi ia carnetul. Zâmbeşte şi e de acord. Nici vorbă să pară că doreşte vreo şpagă. Era o doamnă poliţist de toată isprava. Se duce la maşină cu actele mele, după care se întoarce cu un proces-verbal. ”Am văzut că nu mai aveţi alte abateri şi v-am iertat, de data asta.” Drăguţa de ea, îmi dăduse cea mai mică amendă, pentru nepurtarea centurii.

Tocmai când sperasem şi eu că în România se poate trăi normal, am fost contrazis: poliţiştii nu mai iau şpagă, dar s-au făcut prea mărinimoşi! Dar gata, tac, că nemulţumitului i se ia RAR-ul.

mantzy.wordpress.com.