Se termină şi luna martie şi mare lucru nu se întâmplă pentru noi, cei mulţi. Aleşii mai noi sau mai vechi se fac că lucrează de 19 ani de zile şi mai credem încă că o fac pentru binele nostru. Câţiva care s-au mişcat repede s-au pricopsit, iar cei mai mulţi au rămas să se uite şi acum la televizorul care ne dă senzaţia participării directe la evenimente. Doar ne dă senzaţia, pentru că realitatea nu ţine seama de noi, ci ea este modelată de o mână de oameni  cărora banii le-au adus puterea şi nu numai pe cea economică.

Dincolo de distorsiunile manipulărilor de tot felul făcute prin mijloace de informare în masă şi nu numai, distorsiuni de care cel mai adesea suntem conştienţi, în fiecare zi o luăm de la capăt cu speranţa că am mai făcut un pas, chiar dacă de mult timp nu mai ştim unde duce drumul. Spectacolul fiecărei zile asigurat de politicienii români este mult mai  fascinant decât spectacolul făcut de  actori profesionişti. De ce spun asta- Pentru că, dacă urmăriţi aceleaşi personaje pe parcursul a mai multor zile, veţi putea să observaţi că reacţiile lor, a celor scoşi la înaintare, sunt un pic defazate faţă de evenimentul care le provoacă  pentru că pierd prea mult timp cu notiţele luate la dictare. Din când în când galeria personajelor care evoluează pe prima scenă este bulversată de câte unul care ori vrea să-şi reocupe locul pierdut după cearta cu regizorul, ori vrea să depăşească postura de figurant şi să o înlocuiască măcar cu un rol secundar. Din înghesuiala care s-a format la scara care duce spre scenă mi-e teamă să nu se rupă, Doamne fereşte, vreo treaptă şi să nu apucăm să vedem evoluţia personajului. Ar fi foarte trist pentru spectatorii care n-ar mai apuca să-i vadă rolul, costumele şi mai ales mimica de om îngrijorat de soarta lumii şi mai ales a noastră!

Monştrii sacri ai scenei politice actuale nu mai bagă în seamă freamătul de la capătul scării. Chiar ei, plictisiţi de atâtea linguşeli, sunt cei care comandă maşiniştilor câteodată să pună scării rulmenţi ca să poată fi trasă pe scenă. Din când în când unul din cei care au apucat pe scenă se apleacă binevoitor către mulţimea care vrea măcar să atingă scara şi rosteşte suficient: „Hei, voi cei de acolo! Mai încet cu înghesuiala că miroase rău a năduşeală, de nu mai putem respira din sferele înalte!” Trepăduşii îi deranjează pe actorii care s-au văzut repartizaţi în rolurile principale. Între ei şi ceilalţi se instalează distanţa  aristocratică, pe care n-au moştenit-o, dar pe care o imită până la perfecţiune. Pretenţia actorilor principali de a accede în sferele înalte rămâne doar o pretenţie, pentru că locurile sunt foarte puţine şi deocamdată ocupate. Chiar dacă unul dintre titularii fotoliului din sferele înalte se ridică pentru oareşice nevoi, nu se repede nimeni să  i-l ocupe pentru că acolo nu se conduc după principiul „primul venit, primul servit”. Deocamdată, pe scena noastră, la vedere, sunt trei actori principali: Băsescu, Antonescu şi Geoană. Cei trei reprezintă trei partide, care ori se succed la guvernare, ori guvernează  împreună, ori nu mai guvernează deloc. Uneori nici ei nu ştiu care şi cu cine guvernează, pentru că şoaptele sufleorilor de sub scenă se amestecă în aşa fel încât protagoniştii  clamează roluri care nu le-au fost destinate.

Geoană se trezeşte  interpretând rolul opoziţiei  şi de regulă pe o altă scenă, cea preferată fiind la Cotroceni.  Băsescu şi el spune replici din rolul lui Boc, iar Antonescu, punem pariu, va interpreta roluri, dintr-o piesă încă nedată publicităţii, care ar putea să se numească „Conu Dinu, faţă cu reacţiunea!“ În toată această poveste, deşi pare ireal, cel mai important rol îl au sufleorii, care pot oricând să încurce rolurile şi să ne trezim cu toţii în balamuc. Contextul intern şi extern în care se va derula anul 2009 creează toate premizele unei asemenea perspective. Bine că au subvenţionat medicamentele!