Comunismul nici măcar nu era aşa rău, până la urmă. Nu ăla originar, în orice caz. Când Karl Marx şi-a scris pe genunchi Manifestul, în acelaşi an în care burghezii din toată Europa s-au revoltat împotriva regimurilor absolutiste care omorâseră capitalismul, trebuie ca ideea unei societăţi egale şi lipsite de clase să fi fost una care suna al dracului de bine. Era 1848 şi femeilor, de exemplu, nu li se permitea să studieze ştiinţe ca medicina, că despre vot liber şi universal nici nu putea fi vorba. Se spune că dacă nu eşti comunist până la 30 de ani, n-ai inimă, dar, dacă mai eşti şi după 30, eşti cretin. Ţuţea, de exemplu, şi-a cerut scuze pentru că, în tinereţe, confunda comunismul cu comunitarismul. Comunismul rămâne, deci, o utopie transformată într-o oroare cât se poate de palpabilă.

Dar eu nu de statele fost sau actual comuniste vreau să vorbesc. Altceva mă îngrijorează: popoarele care, fie şi la un moment dat în istorie, au crezut în fascism. În departamentul cretinilor, trebuie să recunoaşteţi, fasciştii sunt directorii corporaţiei, iar comuniştii nici nu ştiu dacă ar fi admişi. De aia am şi reţineri să vizitez Germania şi Italia. Nu pot să nu am prejudecăţi în legătură cu nişte ţări unde, cu nici 100 de ani în urmă, au ajuns la putere (Şi au stat acolo bine mersi până au mâncat bătaie în război) nişte nebuni rasişti şi însetaţi de sânge.

Italianul care a omorât o româncă la metroul din Roma acum câteva luni a fost aplaudat de câteva sute de susţinători la ieşirea din tribunal. Şi asta nu se întâmpla într-un sătuc uitat de istorie din sudul extrem al Italiei, ci fix în capitala la care duc toate drumurile şi care cică ar fi un oraş frumos. Mulţumesc, dar îi preferam pe homosexualii ăia din antichitate. Nu cred că o să ajung prin Roma mai devreme de după sfârşitul lumii.

mantzy.wordpress.com