România nu mai protestează indiferent ce se întâmplă. Nimeni în România nu mai poate scoate în stradă mai mult de câteva sute de oameni, mai multe zile la rând. Greve adevărate nu am mai văzut decât la televizor, când posturile noastre din ce în ce mai tabloidizate mai strecoară câte o ştire din Spania, Grecia sau Bulgaria. Ca să nu mai vorbesc de mişcarea sindicală din Franţa, cea mai puternică din Europa.

Nişte şmecheri pregătesc vânzarea la bucată a Hidroelectrica. Dau scris că toate centrale sub 100 MW vor fi vândute în această vară. Sindicatele au fost reduse la tăcere. Mai mult de o pichetare nu au fost în stare să facă, în ciuda faptului că salariaţilor le-au fost tăiate o grămadă de drepturi. Meritate sau nu, nici nu contează, un drept câştigat ar trebui să fie greu de retras.

Oltchim s-a închis. Chiar dacă vreo 20 de oameni au intrat în greva foamei, lipsa de solidaritate a celorlalţi două mii de salariaţi care rămân pe drumuri a făcut ca protestul lor să nu mişte pe nimeni. Sau să trecem la societăţi mai mici. Citeam ieri cu surprindere titlul „Protest la SindJilţ”. Uite unde explodează mămăliga, îmi zic. Dar de unde! Chiar protestatarii, aflaţi în ultima zi de preaviz sau prima zi de şomaj, cu salariile neluate de două luni, dau presei asigurări că nu a fost chiar un protest, doar nişte discuţii.

România nu mai are lideri sindicali. Doar nişte îmbogăţiţi pe spinarea salariaţilor, care s-au săturat să fie masă de manevră. Mă uit cu surprindere cum sindicaliştii din minerit şi energie se dau mulţumiţi de noul Contract Colectiv de Muncă, cel mai defavorabil salariaţilor din ultimii ani. Nu au curajul nici măcar să îl critice. Singurul lider care a refuzat să îl semneze, Mitrescu de la Rovinari, este acum ţinta unor campanii de presă care nu vor înceta curând. Interesează pe cineva salariul sau afacerile lui Condescu? Atâta vreme cât execută tot ce vrea administraţia, nu.