Știu, numai de rău zic despre România, în rubrica asta. Nu sunt rău-voitor, dar mi-e cam greu să găsesc chestii pozitive pe aici. Dar le-am găsit în Brazilia. Orașul Sao Paolo nu e un oraș frumos, din câte înțeleg. Altfel nu-mi explic de ce așa-zisele mari vedete ale Naționalei de fotbal au refuzat să facă deplasarea într-acolo, pentru amicalul cu cea mai celebră națională de fotbal de pe continent. Mutu, Raț și Tamaș au preferat să toarne pe gât un litru de (după caz, în ordine inversă) whiskey, vodcă, cocaină, în loc să accepte onoarea de-a juca în ultimul meci al unuia dintre cei mai mari fotbaliști din toate timpurile, Ronaldo.

Orașul Sao Paolo nu pare un oraș frumos, dar cu siguranță e un oraș îndepărtat. Tricolorii care au acceptat să ia avionul, ca să reprezinte totuși țara și să nu ne facă federația de râs, să fie nevoie să joace Mircea Sandu și Lupescu, au stat 18 ore în avion. Mie mi-e frică de avion și după două ore încep să-mi dau ochii peste cap, așa că îi consider, deja, niște eroi. După orele astea petrecute la 10.000 de metri înălțime, fotbaliștii noștri au intrat pe teren la 9 ora Braziliei, 4 dimineața ora României. Oră la care, în bioritmul de acasă, ori dormeau, ori erau beți prin te-miri-ce club. Meciul a fost destul de anost, dar asta doar datorită României, care a adormit jocul multiplei campioane mondiale cu o temporizare care mi-a amintit de Angelo Niculescu și de Puiu Iordănescu. Sînmărtean și Torje au arătat a brazilieni, Mureșan a arătat a neamț, iar Papp și Gardoș au părut scoși direct din Il Calcio.

România a luat bătaie cu 1-0, dar nici nu se cădea să-i încurcăm pe mingicari într-o asemenea ocazie specială. Cu un singur stranier pe teren, românii au părut, în sfârșit, echipă. Să vină Luxemburgul!