Tot povestindu-vă despre refugiaţi şi voluntari de aici, din Lesvos, am şi uitat să vă spun despre localnici. Puşi în contextul extrem şi dificil de a fi poarta înspre UE a celor care fug de război, grecii de pe Lesvos au reacţionat în mare parte admirabil. Mulţi s-au implicat activ în ajutarea oamenilor, iar restul pur şi simplu au acceptat prezenţa refugiaţilor pe toată insula ca pe un fapt firesc şi cotidian, nederanjându-i cu nimic, cel puţin. Dar cum se trăieşte pe Lesvos în rest, într-o perioadă normală, fără războaie şi fără catastrofe umanitare?

Păi, se trăieşte frumos. Insula are două oraşe mai măricele, ambele superbe: Mytilini, în sud, şi Molivos, în nord. Dar oamenii locuiesc pe toată insula, cea mai mare parte nu în oraşe, ci în sătuce răspândite aerisit şi fără zgârcenie pe acest colţ de rai.  Pentru majoritatea localnicilor, viaţa se rezumă la o navetă de 5, 10 sau chiar 20-30 de kilometri între casă şi oraşul unde lucrează. În 90% din timp, indiferent de destinaţie, naveta se poartă pe malul mării, ca-n filmele cu James Dean. Şi, în ciuda distanţelor, durata medie petrecută la volan de grecii de pe Lesvos este mult inferioară celei petrecute de bucureşteni în aceeaşi ipostază, în traficul infernal din capitală.

În plus, e o plăcere să fii navetist pe Lesvos. Seara, când fac drumul înapoi către casă, din oraş sau din taberele de refugiaţi, mă predau culorilor apusului şi mă gândesc că, cu toată moartea şi disperarea din jur, tot secretul unei vieţi satisfăcătoare este să faci mereu bine şi să te gândeşti la cei din jurul tău. De asta e o plăcere să trăieşti nu doar în Lesvos, ci şi în multe alte localităţi cu oameni normali la cap şi la suflet. Dacă toţi am face asta şi-n România, zilnic, atunci atmosfera s-ar schimba pe loc şi la noi, şi nişte vibraţii bune, a speranţă, ar pluti printre betoane. În Lesvos, oamenii fac bine cât pot. Prin urmare, seara nu se simt vinovaţi că n-au făcut suficient, nu se simt prost, nu sunt furioşi şi nu se ceartă cu cineva din familie sau cu vecinii, pentru că nu au ce să-şi reproşeze lor înşişi, în primul rând. În cel mai rău caz, regretă un pic, dar cu melancolie şi un zâmbet cald pe faţă, că a mai trecut o zi din viaţa aia prea scurtă în care ei fac, cu conştiinciozitate, ceea ce trebuie. Şi îşi propun să facă aşa până la sfârşitul ei.