Adevărata poveste a porcului (nu e cu Ponta!)

Dimineața. Frig. Când e dimineața și e frig îmi place să-mi frec nările de grilajul țarcului. Da, asta o să fac. O să-mi frec nările de grilaj. Asta o să fac. Vreau. Pot. Îmi înving lenea și mă ridic. Trec printre mușuroaiele ascuțite de nămol înghețat și daaa... Închid ochii de plăcere și, când îi deschid din nou, grilajul pare să fie acolo, lipit de nasul meu, dintotdeauna. Mi-a crescut un grilaj pe rât! Îmi vine să râd. Aud oameni. Nu-mi plac oamenii. Oamenii miros urât, dar nu asta mă deranjează la ei. Ci faptul că nu știu ce vor de la mine. De la toate celelalte animale pe care le cresc în gospodărie par să tragă câte un folos. Doar mie îmi dau să mănânc și mă răsfață zi de zi cu nămol și cu grilaj umed și rece, numai bun de frecat nările pe el. Oare ce pun la cale?

Și astăzi femeia cu pantaloni de bărbat mă îndoapă cu pâine înmuiată în apă caldă. Oare ei își imaginează că-mi place pâinea înmuiată în apă? Nu mai contează. Mi-e foame și mănânc. Simt cum ceva cald și moale îmi atinge urechea. Ridic privirea. Este puiul de om care se joacă cu alți pui de om și mai mici decât ea, din plastic. Mereu pune mâna pe mine. Mâna ei nu e nici rece, nici tăioasă, ca grilajul. Ridic vesel nasul și-l lipesc de ea. Chicotește. Nu-și retrage lăbuța, ca oamenii mari. Îmi place când râde, se aude frumos.

S-a făcut seară. Nu am văzut niciodată atâția oameni în curte. Cineva se apropie de țarcul meu. Se apleacă. De ce se apleacă? Ridică grilajul încet până lasă o gaură mare în el. Oare aș putea să încap pe acolo? Probabil. Să ies? Dar e plin de oameni în curte! Nu ies. Mă așez pe burtă în nămol și-l privesc pe sub pleoape pe cel care a deschis grilajul. Dar ce face? Se apropie de mine, calcă prin noroi fără să se ferească și să țopăie, ca femeia cu pantaloni de bărbat. Știam eu că le place nămolul și lor! Nu are ce să nu-ți placă la el. Omul vine prin spatele meu și mă înghiontește în șold. Țip și fug prin portița deschisă. Oamenii mari fac un cerc în jurul meu. Unii au în mâini obiecte ascuțite cu care i-am văzut uneori în curte făcând dintr-o găină două găini mai agitate. Nu-mi plac obiectele ascuțite. Încerc să fug printre picioarele lor. Nu reușesc. Simt cum mi se aruncă toți în spate. Nu cred că vor să ne jucăm. Urlu și încerc să fug, dar doi dintre ei se opintesc și mă răstoarnă pe o parte. Ceilalți mă încalecă. Nu pot să respir, atât de mare e grămada care mă ține nemișcat. Toți sunt aici și se lipesc de mine cumva. Singur puiul de om stă la distanță de câțiva metri și mă privește în ochi. Nu te teme, pui de om! Știi doar că nu-ți fac nimic. Nici eu nu mă tem, vezi? Puiul de om își duce mâna la gură. De ce? Până acum mi-o ducea doar mie. O înțepătură puternică mă face să urlu ca niciodată. Simt cum obiectul ascuțit îmi intră adânc în gât și tresare de parcă ar căuta ceva. Pentru o secundă mă uit la oamenii mari. Par mai liniștiți. Durerea a trecut deja. Acum simt ceva cald scurgându-mi-se pe părul aspru. Oamenii încep să slăbească strânsoarea. Dau să mă ridic, dar nu pot. Sunt atât de obosit! Mă uit spre grilaj și e la locul lui. Mi-aș dori să-mi lipesc nasul de el. Vreau acum. Nu pot. Poate că trebuie să dorm și mâine voi putea. Mă uit înspre puiul de om și e tot acolo, dar parcă pare mai departe. Încă are mâna la gură și ochii îi sclipesc într-un mod ciudat. Mi-aș dori să vină să-mi pună mâna pe ureche. Dar nu vine. Se uită doar la mine, iar acum obrajii îi sunt plini de rouă ca aceea care astupă uneori, dimineața, câte un ochi al grilajului și face ca lumina să se vadă ciudat prin el. Nu te teme, pui de om! Nici eu nu mă tem, vezi?

Vizualizări: 64

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: