Sunt născut în '85 și am trecut, în decursul vieții, prin două cutremure pe care să mi le amintesc. Am simțit primul cutremur din viață la Motru, în apartamentul bunicii mele, în 1990. Stăteam cu fața la peretele acoperit cu cuvertura cu cerbi adăpându-se când, la un moment dat, am văzut cum apa începe să se miște și să se apropie amenințător de animalele care, fix ca minerii de la Roșia, nu voiau decât să bea. Habar n-aveam ce se întâmplă sau ce-i ăla cutremur, dar m-am temut foarte tare pentru bieții cerbi. N-am apucat să văd dacă primul cutremur post-revoluționar a adus în Motru și un tsunami pe carpete, pentru că bunică-mea m-a înșfăcat și m-a scos la scară, unde eram, pare-se, în siguranță. Mi-am petrecut următoarele două ore în pijamale, în frig, în fața blocului. Deși eram foarte mic, am înțeles rapid, încă de la primul acces de tuse, că un pericol mult mai real și mult mai mortal decât cutremurul este pneumonia. Uimitor, însă, în România nu avem absolut nici un expert care să avertizeze populația în legătură cu o pneumonie iminentă, altfel foarte plauzibilă dacă ieși din casă dezbrăcat, iarna.

Ehei, dar timpul nu stă pe loc. Fiindcă am onoarea mea, nu mi-am permis să fiu prins și de următorul cutremur major în același oraș micuț și mult prea îndepărtat de Vrancea. În primul an de facultate (văd acum, pe Goagăl, că era pe 27 octombrie 2004, deci nu eram nici de o lună în București), mă uitam la un film când căminul Leu s-a aplecat atât de tare încât aș putea să jur că, din patul meu de la etajul 7, am văzut linia tramvaiului care urcă dinspre Apaca spre bulevardul Timișoarei. Judecând după reacția tuturor locatarilor căminului, nici unul nu avea o experiență prea mare cu cutremurele, pentru că toată lumea s-a îmbulzit instantaneu pe scări. Cu traficul intens de pe trepte, au trecut cam 5 minute până să ajung în fața căminului. Eram încă foarte concentrat să-mi sun părinții la Motru (toate rețelele de telefonie mobilă picaseră) și, mergând în turmă, foarte aproape de cetățenii din fața mea, nu am observat că puhoiul care mă precedă ocolește un punct fix de pe trotuar. Eu nu l-am ocolit. Într-o clipă, prietenii mei, care-mi stăteau la stânga și la dreapta, m-au văzut dispărând din peisaj. Când s-au uitat în jos au văzut gura de canal care mă înghițise pe jumătate și pe mine stând fără vreo zgârietură, dar extrem de șocat, cu telefonul încă la ureche, înăuntru. Se poate spune că am devenit destul de rapid un tip popular în cămin, așadar, pentru că râsul pe care l-am stârnit i-a făcut pe studenții terifiați să uite repede de pericolele naturale. Pe mine, însă, în timp ce prietenii se străduiau să mă extragă din capcană, m-a izbit a doua revelație: cea legată de pericolele făcute de om. La fel ca pneumonia, canalele neastupate au depășit cu mult, pe lista mea de primejdii autentice, cutremurele sau asteroizii. Inutil să precizez că nici vreun prezicător de canale fără capac n-am văzut să facă audiență la televizor.