Bate-v-ar minerii să vă bată!

Abia împlinisem cinci ani când Iliescu a chemat ”minierii”, cum le zicea el, la Bucureşti. Am auzit despre ce s-a întâmplat în iunie ’90 târziu, abia pe la vârsta la care am început să citesc ziare. Până când am terminat facultatea, am continuat să aflu frânturi. Nici acum nu am puzzle-ul complet, simt că-mi lipsesc piese. Probabil nu ştiu nici măcar cât ar fi de bun-simţ să ştiu despre acele zile. Iar eu ştiu multe pentru cineva de vârsta mea. Cât despre cei mai mici decât mine, ei nu ştiu nimic. Ştiţi de ce nu ştiu? Pentru că nu-i interesează. De fapt, e mai grav de-atât: nu vor să ştie. Să fie obligaţi de programa şcolară? Nici vorbă.

Pe vremea când chiuleam eu, toate manualele de istorie a românilor se opreau, în cel mai bun caz, la revoluţie. Dar, cum eu am terminat liceul acum ani buni, or mai fi adăugat ceva între timp. Daţi-mi voie să apelez la sursele mele de clasa a douăsprezecea… Ia, c-am găsit! În ultima lecţie din manualul de istorie de clasa a doişpea ”al olimpicilor”, deci cel care presupun că aprofundează chestiile cel mai mult, text intitulat, la mişto, sper, ”Căderea comunismului şi refacerea democraţiei”, avem următorul paragraf, singurul care face referire la mineriadă:

”Alegerile parlamentare din 20 mai 1990 s-au încheiat cu victoria FSN (66% voturi) şi a candidatului său la preşedinţie, Ion Iliescu (85% din voturi). În zilele de 13-15 iunie s-au înregistrat evenimente violente, ca urmare a atacării unor instituţii publice (Televiziunea, Ministerul de Interne) de către grupuri de manifestanţi şi a ripostei violente a minerilor veniţi din Valea Jiului în apărarea puterii; ei au evacuat Piaţa Universităţii, au devastat sediile PNŢCD şi PNL, precum şi pe cele ale unor ziare, au molestat numeroşi cetăţeni.”

Cam vag, nu? Cum adică, să vină nişte mineri de la 400 de kilometri în ”apărarea puterii”? Ce-i rahatul ăsta, domnilor autori? Ce-o să înţeleagă copiii ăia de-a doişpea, şi-aşa destul de confuzi, săracii? Că într-o ţară revenită la democraţie (sic!), această democraţie fragilă este apărată de nişte băieţi cu bâte care crapă capul cetăţenilor care nu-s de acord cu majoritatea? Şi puterea le permite, sau cum? Nu are de ales, sau ce? Puterea stătea săraca asediată la Bucureşti şi, fără ştiinţa ei, mii de săraci cu arme albe au parcurs o distanţă pe care dacă o făceau la pas le-ar fi luat două săptămâni şi au avut o intervenţie providenţială? Deja începi să te întrebi dacă măcar profesorii de istorie ştiu ce s-a întâmplat, cu adevărat.

Tinerii de azi par incapabili nu doar de raţiune, ci şi de empatie. Nu pot înţelege suferinţa nici dacă li se explică cu de-a amănuntul. Dacă le arăţi filmul lui Lucian Pintilie despre evenimentele din 13-15 iunie, ori se plictisesc după trei minute, ori se uită şi nu rămân cu nimic. Ştiţi de ce ar avea nevoie tinerii de azi ca să reuşească, în sfârşit, să-şi conştientizeze trecutul şi să înţeleagă de ce oamenii mari vor ca Iliescu să înfunde puşcăria sau măcar să moară mai repede? De nişte mineri ca pe vremuri, în formă, mulţi şi bine hrăniţi. Să vină o delegaţie chemată de nu prea contează cine şi să le strice frezele hipsterilor ăstora fără probleme reale care trăiesc în lumile lor obscure şi superficiale. Să le schimbe cărarea pe partea cealaltă, cu bâta. Abia atunci, când sângele va şiroi pe cravata subţire şi cucuiele se vor ridica semeţe, deasupra crestei date cu gel, democraţia cea tânără despre care vorbea manualul de istorie ar înţelege, în sfârşit, cine a fost Ion Iliescu.

Vizualizări: 170

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: