Între Aleksandr Pușkin și Nikolai Gogol a existat o prietenie celebră și spumoasă. Cel mai mare poet rus și (probabil) unul dintre cei mai celebri satiriști mondiali și-au servit drept muză unul celuilalt, discuțiile lor soldându-se deseori cu texte inestimabile, care au intrat direct în istoria Rusiei și a literaturii. Pușkin adora umorul lui Gogol, și putea râde ore, chiar zile în șir, la nuvelele acestuia, texte în care Imperiul Rus era ridiculizat, iar defectele poporului rus făceau subiectul unor ironii atât de dure încât Gogol a fost nevoit, pe finalul vieții, să-și părăsească patria în care era tot mai contestat. Patrie pe care, de altfel, o iubea. În timpul uneia dintre celebrele lor discuții, la finalul unei ședințe de râs  provocate de un text despre sistemul funcționăresc rusesc al prietenului Gogol, veselia lui Pușkin s-a transformat în tristețe și, cu voce gravă și abătută, poetul a rostit celebrele cuvinte: ”Dumnezeule, cât de tristă este Rusia!”.

Modul cum textul lui Gogol l-a făcut pe Pușkin să treacă de la a râde de Rusia la a conștientiza cu regret marile ei probleme este esențial în înțelegerea rolului pe care marii umoriști îl au în vindecarea sau măcar în alinarea durerilor unui popor. Deseori, cei care ”fac mișto” de tarele românești și de defectele românilor sunt considerați ”elemente antinaționale”, iar nocivitatea lor este deplânsă de așa-ziși patrioți de carton, care prin dragoste înțeleg un subiectivism atroce, pigmentat cu laude deșănțate la adresa țării lor atât de perfecte încât cu greu găsesc ceva de schimbat la ea, exact așa cum părinții violatorilor din Vaslui își apără odraslele dintr-un soi de dragoste prost înțeleasă și păguboasă. Când iubești ceva sau pe cineva, mi se pare absolut firesc să fii aproape nemilos cu greșelile sau defectele obiectului afecțiunii tale. Pentru că dragostea presupune intenții bune, or persistența în eroare nu poate fi acceptată de către nici un îndrăgostit autentic.

Să ne dorim o țară mai bună dacă ne iubim cu adevărat țara, așadar. Să îi admitem cu bărbăție și curaj neajunsurile și să le discutăm, să le combatem, da, să râdem de ele, pentru că râzând și criticând vom repara, nicidecum pasivi, încântați sau resemnați, adepți ai prea românescului și atât de dezgustătorului ”las-o, bă, că merge și așa.” E adevărat că, de mers, ”merge” oricum, că doar timpul trece normal și liniar pe planetă, dar scopul nu este doar să meargă, dragi compatrioți, ci să zboare.