Cât trăiești? 10, 30, 80, poate 100 de ani, cel mult. Că mori cu pamperși de bebeluș sau cu pamperși de bătrân este totuna, la scara umanității. Ești sortit să fii o rotiță într-o generație, foarte probabil una ce va fi uitată. De aceea, când ai șansa să mori măreț, nu trebuie să o ratezi. Pentru că să mori poate fi indecent, poate fi măreț sau, în cele mai multe cazuri, poate să nu fie nicicum. Dar să omori nu e decât într-un singur fel: degradant și umilitor. Când islamiștii ăia cretini au omorât pentru religie, au pierdut nu doar o bătălie de-a lor, ci, mai ales, una de-a cauzei lor. Iar când francezii ăia au murit, au câștigat nu doar pentru ideea lor, ci și pentru ei înșiși. În momentul în care glonțul destinat fiecăruia i-a străpuns țeasta și i-a săpat în creier, acel om a devenit, e drept, un cadavru. Dar nici unul nu a fost doar un om care moare, ci a însemnat o victorie magnifică a ideii că desenele și cuvintele pot să doară și chiar să omoare mult mai lesne decât gloanțele. Cred că au murit înspăimântați, dar nu fără un fior de triumf care să le străbată ființa. Au murit pentru libertate. Pentru libertatea de a spune ce vrei, indiferent că e o comoară sau o prostie. Îi invidiez sincer.

Ni se oferă rareori șansa să fim eroi. Uitați-vă la imaginile cu chinezul care s-a pus în fața tancurilor din Tien An Men, cu o plasă de cumpărături în mână. Uitați-vă la oamenii care au ieșit pe stradă la revoluție, și-au dezgolit piepturile în fața puștilor și au urlat: ”Trage, mă, trage!”. Le-a fost frică? Da. Dar în nici un caz n-a fost frica sentimentul care i-a dominat. Toți s-au simțit supraoameni, pentru că spiritul le-a fost înălțat de un sentiment glorios și unic. Să poți să câștigi murind este, nu am nici o îndoială, cel mai frumos lucru pe care îl poți simți. Poate să dureze câteva secunde, până când inima încetează să-ți mai bată, dar vor fi secunde cât milioane de alte vieți insignifiante.

Francezii care au murit nu s-au ridicat doar deasupra operei lor. Nici nu mai contează ce au scris, ce au desenat, cât de buni erau sau în ce măsură creația le-ar fi rezistat și după ce-ar fi murit pașnic, de bătrânețe, în propriile paturi. Nu mai contează, pentru că au murit ca să fie nemuritori. Iar nemurirea îți e dată de principiul pentru care mori, nu de modul în care trăiești și muncești în slujba lui. E drept, și criminalii au devenit nemuritori, într-un fel. Dar sunt două nemuriri diametral opuse. Peste 50 sau 100 de ani, când lumea își va aminti de eroii de la Charlie Hebdo, cu siguranță își va aminti și de suboamenii care i-au ucis. Dar de primii își vor aminti că au câștigat, iar de ceilalți că au pierdut rușinos și din ce în ce mai definitiv.