Marcator al golului celor de la Pandurii din meciul cu Dinamo, Alexandre Cardoso a dedicat golul soţiei sale, Eloisa, care nu poate să-i fie alături şi pe care o vede doar de două ori pe an. Cardoso a mărturisit că, deşi e căsătorit de un an de zile, nu şi-a văzut soţia decât de două ori în această perioadă.

Reporter: Cui ai dedicat acest gol al tău din meciul cu Dinamo, te-ai gândit la cineva anume?

Alexandre Cardoso: Da, la familia mea, la soţia mea care e departe şi îi e foarte dor de mine şi la familia soţiei mele care trece printr-o perioadă mai grea. Soţia mea are o problemă acum şi are mama grav bolnavă dar eu vreau să o ajut să fie fericită şi liniştită. Sigur golul este şi pentru echipa mea, pentru băieţii de la Pandurii şi pentru toţi cei de la club, dar mai ales pentru preşedintele clubului cu care am discutat înainte de meci şi mi-a spus că avem nevoie de un rezultat pozitiv. Pe teren la asta m-am gândit să fie mulţumit şi preşedintele care e un om bun. Sunt fericit că am reuşit să-l fac fericit şi sunt şi eu mult mai liniştit.

Reporter: Cu soţia ta ai vorbit după meci, a aflat că ai marcat?

Cardoso: Nu am vorbit încă, dar după ce ajung acasă vorbim pe Internet. Ea ştie că am înscris şi toată familia, părinţii şi fraţii mei se uită mereu pe Internet şi văd pe site-ul clubului dacă joc sau dacă dau gol. Sunt departe acolo în Brazilia dar aşa sunt aproape de mine. Au văzut pe site momentul în care s-a dat gol şi cine a marcat şi s-au bucurat pentru mine. Acum când voi merge în iarnă în vacanţă, voi merge cu un aparat special de recepţie din România ca să poată vedea şi la TV meciurile mele prin satelit. Le fac abonament aici şi tatăl, mama şi fraţii se pot uita acolo la meciuri de aici. Familia mea iubeşte mult fotbalul dar noi suntem foarte uniţi. Suntem o familie mare şi unită, aşa e frumos şi e important să fim mai apropiaţi măcar aşa.

Reporter: Cam cât de des reuşeşti să-ţi vezi familia pe an?

Cardoso: Pai nu prea des că sunt peste 10.000 de kilometri până acolo. Iar de la Târgu Jiu până la mine acasă fac 28 de ore, cu drumul de Bucureşti apoi cu avionul până în Franţa şi de acolo în Brazilia, spre Sao Paolo şi apoi drumul din capitală până în oraşul meu. Merg foarte rar, de două ori pe an acasă. E greu dar ce să fac, asta e viaţa pe care am ales-o de la 14 ani şi eram pregătit să fac asta, acesta e serviciul meu şi asta îmi place. Fiecare om e lăsat de Dumnezeu pentru a face ceva şi cred că pentru asta m-a lăsat Dumnezeu pe mine să fac în viaţă. Darul meu a fost să joc fotbal chiar dacă am avut mai puţin talent.

Reporter: Fiind  proaspăt căsătorit nu ţi-ai dori să fii alături de soţia ta sau ea alături de tine aici?

Cardoso: Nu e normal să nu fim împreună dar asta e viaţa şi nu avem ce face. În decembrie facem un an de la căsătorie dar acum e o perioadă mai grea pentru noi şi nu ne putem vedea. După ce va mai trece timpul şi vom fi mai liniştiţi vom avea timp să fim aproape unul de altul. Acum eu joc fotbal şi asta e preocuparea principală, şi dacă aş juca în Brazilia ar fi la fel pentru că e o ţară mare şi se joacă miercuri şi dumincă şi ar trebui să fiu mereu în cantonamente. Dacă trecem acum de perioada aceasta grea şi suntem uniţi mai târziu relaţia noastră va rezista mai bine.

Reporter: Tu ai o familie numeroasă, îţi doreşti să ai la fel de mulţi copii?

Cardoso: Poate va veni un copil sau doi, o fată şi un băiat. Am şapte fraţi şi aş fi vrut şi eu mulţi copii dacă era mai uşoară viaţa. Brazilia e o ţară periculoasă, nu ştii cum îţi cresc copii şi ce fac în viaţă. Aş vrea să am 8-10 copii pentru că îmi place o familie numeroasă dar cum e lumea acum, cu multe probleme şi nu e posibil dacă ai zece copii să fie toţi cuminţi. Nu poţi să te ocupi de educaţia lor, acum apar multe tentaţii, e greu acum în viaţă.

Reporter: Te-ai gândit să vii definitiv în Europa cu familia, poate în România....

Cardoso: Nu mi-ar place să locuiesc definitiv aici. Am venit doar să joc fotbal dar familia mea e acolo şi e numeroasă şi nu pot veni toţi aici. Dacă era o familie mică poate îi aduceam dar am acolo mulţi fraţi şi prieteni. Sunt de doi ani în Europa dar de trei ani jumătate am plecat de acasă. Cei care sunt mici, nepoţii, nici nu mă cunosc.