Câți ca ei?

Haos în toată regula. Se întâmplă la noi, în România, pe fondul îngrijorării crescute faţă de numărul de cazuri noi de coronavirus anunţate zilnic. Guvernanţi, analişti, experţi în politici de sănătate scot pe piaţă procente, cifre, previziuni, mai toate sumbre. Zvonurile alarmiste despre anularea libertăţilor primare derutează, accelerează fie îngrijorarea, fie indiferenţa. Unii se străduiesc să respecte regulile, respectându-se pe ei înşişi, dar şi pe semenii lor, alţii sfidează, încalcă principiile decenţei şi ale umanităţii evoluate şi se reped să ia cu asalt, pe ritmuri de manele, localurile de fiţe. Este din ce în ce mai greu să echilibrezi lucrurile, să jalonezi normalitatea, să te aperi, să trăieşti.

Contextul este favorabil: jocul politic, care lasă în urmă credibilitatea, destinul unei naţii izolate deja în spaţiul european. Taberele se acuză, leagă şi dezleagă, prin omisiune sau prin minciună sfruntată, ies în media spumegând, ameninţând băţos sau clamând dialogul, consensul, concordia. Nimic mai neadevărat! În spatele fiecărei icneli de ţânc neînţărcat se află dorinţa de putere, una manifestă, nedisimulată, o foame de funcţii pentru o categorie niciodată îndestulată: căţărătorii. Cu îndrăzneala băieţilor de cartier, ei se înghesuie să promită mincinos miracole, secrete nedezvăluite de milenii, minuni în două luni, care să schimbe faţa oraşului sau a judeţului nostru. Şi cum o fac? Apelând, vorba lui Titu Maiorescu, la o practică: beţia de cuvinte, un verbiaj fără rost, un elixir al fericirii celor ce se aud, fără să spună nimic. Efectul? O îndrăgosteală de ei înşişi, o îndepărtare de bunul simţ, o convieţuire fericită cu ego-ul lor desfrânat. Rupţi de realitate, ca şi cum ar fi aterizat acum o zi pe pământ gorjenesc, uitând că au fost „la butoane”, că ar fi putut face multe dacă ar fi vrut, vin acum şi ne propun, ca să vezi, miracole. Abia acum au uimiri, îndoieli, speranţe.

Până ieri au zădărnicit economia, turismul, cultura oraşului, a judeţului. Azi, profetic, au viziuni, perspective, alternative. Şi dacă veni vorba, alaltăieri am auzit pe unul vorbind despre Brâncuşi, despre ce minuni va face el cu operele marelui sculptor, sfidând bunul simţ public. Ar trebui să intrăm în pământ de ruşine şi să nu-i mai pomenim numele dacă avem măcar o fărâmă de credinţă, nu culturală (ar fi prea mult), ci măcar civică. Cei care mai au dreptul să o facă sunt cei care îi apără opera şi de neuitare şi de neglijenţă. Vinovăţia noastră ţine de complexul trofeului. Îl arătăm să ne vadă lumea şi apoi ne facem o poză. Dar nu oricum. Ci cu el în braţe. Nu contează cum arată peste ani, dacă e plin de praf sau dacă e ruginit.

Căţărătorii nu au nume, nu au identitate, nu au repere. Se ascund după funcţii, le celebrează când le au, se furişează când le pierd. Mai ies, din când în când, în sesiuni de transfer. De la un partid la altul.

Câţi ca ei, Dumnezeu ştie! Important e să fim sănătoşi la trup şi la minte, deopotrivă!

Vizualizări: 2,929

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Vocile schimbării:

Citește și: