Note (verzi) despre zone roșii sau despre o situație albastră

În aparenţă, bacalaureatul de anul acesta a fost altfel. În esenţă, însă, acest examen naţional a fost la fel ca toate celelalte. Contextul a fost altul şi e posibil ca vocile timbrate care s-au exprimat public să-i fi supralicitat dimensiunile măsurate în cifre care nu dau niciun frison decidenţilor. Educaţia nu (mai) este un proiect de ţară. Dacă ar fi, evaluările ar trebui să ocupe agenda tuturor forţelor politice pregătite să ia cu asalt electoratul. Şi cred că ştim de ce decidenţii nu recunosc „fineţurile” unui sistem, nu-i cunosc mecanismele, nu intuiesc aşteptările, nu previzionează, nu iau în serios dezastrul, consecinţele, eşecul, nu-şi asumă nimic.

Spre deosebire de cei pomeniţi mai sus, actorii principali (elevi, părinţi, profesori) ştiu foarte bine cu ce se confruntă învăţământul românesc. Problemele acute sunt aceleaşi de ani de zile: programa stufoasă, inadecvată şi inoperantă, în mare parte, în exerciţiul practicii, probe de examen care nu valorizează aptitudinile elevului, în vederea profesionalizării lui într-un anumit domeniu, absenţa unei consilieri în carieră, frecventarea, uneori cu bună ştiinţă, a unor tehnici de tip dogmatic, bazate pe „canon”, pe învăţare mecanică şi, inevitabil, siluitoare, în lipsa oricărei conexiuni, legături, care să însănătoşească mintea, indiferenţa faţă de abandonul şcolar şi faţă de parcursul celui care a absolvit o şcoală, dar care e foarte posibil să nu se regăsească pe piaţa muncii. Toate acestea sunt „răni deschise”, aşa cum le numeşte regretatul academician Solomon Marcus, răni care s-au cangrenat în timp. Fiecare problemă se regăseşte în fişa postului celor desemnaţi în cadrul direcţiilor din ministerul de profil să o soluţioneze. Ne întrebăm cu toţii de ce aceştia nu vin cu soluţii, de ce nu sunt preocupaţi de rezolvarea lor. De ce nu se uită spre Chişinău, spre exemplu, la Republica Moldova, şi să ia drept model de performanţă în educaţie toate politicile educaţionale bazate pe valorizarea potenţialului fiecărui actor? Nu ştim ce i-a mânat pe moldovenii de peste Prut, dar, în perioada dificilă, a stării de urgenţă generată de pandemie, ei s-au mobilizat exemplar şi au oferit celor interesaţi o platformă educaţională „la cheie”, cu o bibliotecă virtuală de invidiat.

La noi, tuşele groase ale examenelor naţionale, şi de anul acesta, probabil, şi de anul viitor, şi, vorba lui Creangă, dintotdeauna, se raportează la evaluare, cea mai grea povară a învăţământului românesc. Contestată, pentru că e arbitrară, în special în cazul disciplinelor umaniste, această etapă a oricărui demers educaţional, privit ca act în desfăşurare, devine o urgenţă care nu mai suportă amânare. „Să arunci din furcă” notele, să nu te responsabilizezi prin semnătură, e un paradox care va naşte la infinit crize şi va răsturna ierarhii.

Prin urmare, intervenţia pe textele de lege, pe metodologiile care ar trebui să securizeze evaluarea, ca etapă finală a unui proces, nu este un moft procedural, ci o urgenţă. Este vorba despre un destin, un viitor al unui copil, al unui adolescent ale căror drepturi nu pot fi zădărnicite.

În acest context, sunt unele aspecte semnalizate de câteva (puţine) voci, neauzite, din păcate, de nimeni. Inventarierea lor, fără nicio explicaţie, vine în sprijinul celor care vor şi pot să însănătoşească sistemul. Aşadar propunem:

- Profesionalizarea calităţii de profesor-evaluator, prin efectuarea unor stagii de formare, nu formale, ci operaţionale, funcţionale.

Notă: Oferta educaţională, în slujba formării profesionale, este, în multe situaţii, depăşită, dar „bifată”, în buna regulă a birocraţiei românești.

- Conceperea unor standarde naţionale de evaluare, care să nu admită interpretări, ambiguizări, incertitudini; în acest context, baremele de rezolvare să fie detaliate, cât mai bine precizate.

Notă: La limba şi literatura română (bacalaureat), subiectul al II-lea nu a avut parte de o rezolvare adaptată, la cerinţă; menţionările de tip lapidar, nedemonstrate, lasă loc interpretărilor de orice fel.

- Standardizarea tuturor formelor de evaluare, care testează pregătirea elevilor la disciplinele de examen (fie de absolvire a ciclului inferior, fie de admitere în învăţământul superior), în funcţie de obiectivele propuse, dar şi de finalităţile atinse.

- Intensificarea activităţii de mentorat, care să propună debutanţilor în învăţământ, bune practici de evaluare cunoscute şi exersate de profesori evaluatori cu experienţă.

Notă: În orice domeniu, meseria „se fură”; ego-ul începătorului trebuie să-şi controleze reacţiile şi să-şi popună să devină mai bun. Dialogul între generaţii se construieşte prin decenţă şi empatie, nu prin conflicte; să fii curajos şi să întrebi înseamnă certitudine, nu bâjbâieli.

- Selecţia riguroasă a profesorilor evaluatori nu „pe liste”, ci prin asumarea decidenţilor.

Notă: În acest moment nu există nicio metodologie riguroasă care să garanteze succesul de etapă al evaluării; se poate înscrie oricine (cu excepţia debutanţilor), validat/ invalidat/ nevalidat.

- Responsabilizarea profesorului - evaluator prin texte de lege/ proceduri, în măsură să conştientizeze rolul extrem de important în parcursul didactic al unui elev.

Notă: În absenţa acestor legiferări, greşelile în evaluare se pot produce în lanţ, nu se vor corecta niciodată, pentru că singurul amendament frizează ridicolul: „neparticiparea la examenele viitoare”.

O ultimă observaţie: Când vorbim despre educaţie, şi un editorial îşi poate permite să zădărnicească răbdarea celor care îl citesc! Dacă îl vor citi!

Vizualizări: 2,945

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Vocile schimbării:

Citește și: