Naţionalismul e ca homosexualitatea: toţi vedem că mai apare, la unii cetăţeni, dar nici medicii, nici marii cercetători români (aş fi zis americani, dar n-am voie, ce, ăia-s mai buni decât noi?!) nu i-au descoperit cauza. Dragostea de patrie e înnăscută sau e rezultatul mediului în care te dezvolţi? E adânc sădită în ADN, alături de cunoştinţe de genul „Cum să digerăm un măr“ şi de sentimente tipic umane, ca nostalgia de exemplu, sau devii naţionalist pentru că părinţii te îmbracă mult în drapelul naţional cât timp eşti mic, aşa cum homosexual, zice-se, ajungi dacă porţi multe rochiţe şi asculţi U2 în copilărie? Oricum ar fi, pentru mine, cel puţin, patriotismul e o senzaţie complet străină. Nu înţeleg de ce trebuie să mă mândresc cu rezultatele românilor mei. Mă mândresc, ca om, cu reuşitele oricărui om, pentru că e din aceeaşi specie cu mine. M-am bucurat aşadar sincer când Spania a câştigat primul turneu final din seria de trei, aşa cum m-am bucurat când am aflat că omul a ajuns pe Lună şi a inventat internetul fără fir. Provincialismul ăsta cu „Sunt ai noştri, din micul nostru areal, deci să-i susţinem orbeşte“ mi se pare retrograd şi dăunător.

Unde eram noi dacă nu ne colonizau romanii acum 2000 de ani, v-aşi întrebat? Cum care noi? Noi, dacii. Să fim serioşi, relaţia de colonizare nu e tocmai identică cu aceea dintre spaniolii lui Cortés şi azteci. N-a venit UE cu tehnica ei superioară şi cu cunoştinţele-i vaste să ne genocideze tot neamul şi să pună mâna pe preţioasele calendare ortodoxe. Sunt colonizări şi colonizări. Cea spaniolă, de care am pomenit, a fost nocivă. Cam în aceeaşi perioadă, indienii tlingiţi, locuitori simpli ai unei insule din Pacific, îşi vedeau pe mare propriul zeu. Era de fapt o corabie franţuzească, dar cum ei nu văzuseră până atunci nimic atât de mare mergând pe apă, au crezut că li s-a arătat corbul enorm cu aripi albe pe care îl venerau. Era, de fapt, o expediţie condusă de exploratorul francez La Pérouse. Spre deosebire de spanioli, francezii au fost paşnici. Le-au făcut indigenilor tot felul de cadouri de un nivel tehnologic într-atât de ridicat încât mai mult ca sigur bieţii de ei au crezut că sunt vrăjitorii. Chiar şi aşa, s-au bucurat de ele. Ce să vezi, tlingiţii nu erau naţionalişti. I-ar fi ajutat, oare, să-i alunge pe europeni cu beţele şi suliţele din dotare şi să le arunce cadourile în apă, convinşi că ce au ei e mai bun şi că, de fapt, ei înşişi sunt mai buni, ca popor?

De altfel, mie atitudinea asta refractară la adresa UE îmi aminteşte de o fază din Life of Brian, parodia celor de la Monty Python despre viaţa lui Iisus. Mai exact, de întrunirea Frontului Naţional din Iudeea (unul dintre numeroasele ONG-uri evreieşti din film), în care preşedintele pune problema la modul dur şi retoric: „Romanii ne-au luat tot ce-am avut şi ce ne-au dat în schimb?“ După câteva secunde, din mulţime se aude o voce slabă: „Apeductele?“ Preşedintele recunoaşte: „Da, mă rog, ne-au dat apeductele, fie“. Apoi o altă voce, ceva mai curajoasă: „Drumurile?“ Conştientizarea ajutorului roman durează câteva minute, pentru ca, la sfârşitul secvenţei, preşedintele Frontului Naţional din Iudeea să concluzioneze aspru: „OK, dar în afară de educaţie, medicamente, sistemul de sănătate şi cel de irigaţii, reţeaua de drumuri, apa curentă şi ordinea publică, ce au făcut romanii pentru noi?!“

Sigur, UE ne-a îngrădit anumite libertăţi şi ne-a trasat nişte sarcini. A făcut-o în virtutea apartenenţei noastre (pe care ne-am dorit-o arzător, ţin să vă reamintesc) la comunitatea de elită din care alţii s-ar putea întreba dacă merităm să facem parte. Ca să apreciem cum se cuvine asta, trebuie să ne dăm un pas în spate şi să privim obiectiv: cum erau ei şi cum eram noi înainte de 2007? V-aţi plimbat vreodată prin Roma, Paris, Berlin sau Madrid şi apoi prin Bucureşti? Şi vă mai vine să fiţi naţionalişti? Vi se mai pare că românii sunt cei mai buni din lume? Să fim serioşi! Să ne acceptăm condiţia vădit inferioară şi să nu ne mai întrebăm niciodată, arţăgos, ce ne-au dat nouă coloniştii europeni.