Nigerienii igala sunt un trib, ar zice ziarele de sport. Un grup etnic, i-ar corecta Wikipedia. Au credințe religioase dulci, cuminți: sunt fie creștini, fie animiști. Printr-o tradiție tot mai puțin comună, oamenii igala își fac niște tăieturi în colțul gurii, spre obraz, ca să le servească ulterior drept semne distinctive. Chinonso Henry n-avea tăietură în jurul gurii, dar e posibil ca lui să-i fi făcut părinții o tăietură mai specială, una în jurul unei artere importante, altfel nu-mi pot explica cum fotbalistul Deltei Tulcea a putut să moară pe teren de infarct, la doar 21 de ani.

E drept că o altă tradiție, de data asta a tuturor africanilor, în special a jucătorilor de fotbal, este să-și declare o vârstă falsă atunci când ajung la un club din Europa pentru a fi mai dezirabili pentru scouterii și managerii care caută tineri talentați și bine făcuți. N-am nici o dovadă că bietul Henry avea nepoți acasă, în Nigeria, și nici nu sunt vreun pui de rasist, dar e clar că incidența atacurilor de cord pe terenurile de sport este mai mare în rândurile fotbaliștilor de culoare. Unde-o fi și proasta creștere de care au parte mici fiind, fără vitamine, fără minerale, de fapt fără nimic, acasă în Africa.

Dincolo de carențele laboratoarelor medicale și de neglijența organizatorilor care favorizează astfel de tragedii, rămâne drama cea mai intensă, pe care mortul nici măcar n-o va înțelege vreodată: cât de trist este pentru un fotbalist pe care foame îl gonește de acasă să moară la scurt timp şi asta să se întâmple în România, înainte ca amărâtul să descopere că există și țări civilizate, cu fotbal frumos și sigur, plin de suporteri în tribune și de salvări lângă teren? Antrenorii spun despre fotbaliștii care se dăruiesc și aleargă mult în timpul meciurilor că ”mor pe teren”. Sau că ”își dau viața”. Din punctul ăsta de vedere, Chinonso Henry a fost cel mai valoros străin care a jucat vreodată fotbal în România.