Cândva, demult, să tot fie niște zeci de mii de ani, popoarele originare și-au ales zonele pe care să le populeze de pe pământ și au apucat-o care încotro. Unii au mers spre ecuator (adică spre sud, dacă stabilim că ne referim doar la emisfera nordică), pentru că acolo aveau soare, vegetație luxuriantă, mare albastră și lipsă de griji. Alții, inexplicabil, au luat-o spre nord. Lumea a râs de ei atunci. De ce să te duci înspre frig și zăpadă? De ce să-ți trăiești viața încercând să te ferești de urgiile naturii? De ce să te complici? Acum, însă, lumea nu mai râde de ei. Nici de scandinavi, nici de saxoni.

Acum, lumea râde de sud. De sudul leneș fără voia lui, aproape. E demonstrat biologic că omul nu poate da randament în muncă la o medie a temperaturilor atât de înaltă cum găsim în sudul Italiei, al Spaniei sau al Greciei. În țările astea, între orele 14 și 17 nu se întâmplă nimic. Acum niște ani, în Italia nu găseai nici măcar benzinării deschise în acest interval sfânt de după-masa. Însăși arhitectura mediteraneană trădează lenea și înclinația spre odihnă perpetuă, cu stolurile acelea de lemn care pot bloca întreaga lumină a soarelui, dacă sunt închise. Și așa, cu soarele-n cap și mereu în pericol de insolație, sudul a intrat în criză economică.

Nordul luat peste picior, însă, a proliferat. Motivul? Unul simplu. La începuturi, au avut nevoie de foc. Iar această muncă, cea cu focul, a adus omenirii cele mai admirabile invenții. Dar cum să te ajuți de foc pentru a inventa lucruri dacă nu ai nevoie de el? Sudul folosea focul doar rar, pentru fripturi. Nordicii aveau nevoie mult mai multă. Și nevoia i-a învățat să fie mai creativi. Au tras omenirea după ei în decursul istoriei și acum, când nimeni nu-i mai judecă pentru că au ales calea frigului, o fac din nou. Cât despre noi, s-a dovedit o dată în plus că suntem mult prea la sud pentru binele nostru.