Chiar acum mă uit la ea. Stă pe scaunul de deasupra roţii stângi a troleului şi se uită contrariată pe geam. Habar n-am ce anume o contrariază. Are geacă verde, foarte lucioasă; cercei rotunzi, de cel puţin 15 centimetri diametru; blugi pătaţi, parcă cu clor. Faţa – regretabilă: nas mare, ten suferind, gură cu buze aproape inexistente, mereu întredeschisă. Sigur cunoaşteţi gura întredeschisă. E expresia supremă a prostiei. Unii oameni deschid gura atunci când se concentrează asupra unui lucru (când li se vorbeşte, când citesc sau pur şi simplu când admiră vreun element de peisaj). O fac aproape ostentativ, ca şi când gura ar fi o a treia ureche. Acei oameni sunt idioţi. Dar să nu le-o luăm în nume de rău. Să ne concentrăm pe această duduie. Și pe partenerul ei.

Pe scaunul din faţa ei stă el. Geacă galbenă, dar la fel de lucioasă. Pantofi sport roşii, Puma Ferrari. Freză făcută cu grijă din muci. Dinți galbeni de la fumat. Lănțișor scos mai mult la mișto, vizibil printre nasturii descheiați ai gecii.

Timp de trei staţii, cuvintele îi ocolesc. Se privesc pur şi simplu, nu fără o anumită profunzime. Una care m-a surprins. Totuși, ea tace cu gura deschisă, el tace cu freza făcută. Într-un târziu, el se uită la figura ei trist de urâtă şi-i împărtăşeşte sincer, aproape copleşit:

- Îmi plac ochii tăi!

Ea şi-i dă peste cap:

- Mai mi-ai zis de 15.000 de ori!

Duduia avea ochi normali (normalitate care, într-adevăr, era de-a dreptul remarcabilă, ţinând cont de restul fizionomiei). Jignit în sentimente, cocalarul ridică din umeri (semn că şi-a epuizat complimentele) şi spune, mai mult pentru el:

- Bine, fă, dacă ţi-am mai zis…

Următoarele trei stații, până să cobor eu, s-au uitat amândoi pe geam. Dragostea e grea când ești prost.