Stăteam în mașină pe o străduță din centrul Bucureștiului, la o coadă lungă, la un semafor lung. Deschisesem geamul larg, în căutare de oxigen. Oxigenul îmi tratează nervii în trafic. Îmi umplu plămânii de aer, închid ochii și mă imaginez pe o șosea de munte din Elveția, scoțând untul din cei 1200 de centimetri cubi. Deschid ochii la loc în București și tresar: în fața mea stătea un domn echipat rustic, cu pălărie de paie și tricou de poliester cu nasturii deschiși. În mână ținea niște care. Nu care alegorice și nu carul țigănesc. Avea niște machete de car, de car din ăla cu boi. Care în miniatură, integral din lemn (inclusiv roțile, imobile), fiecare de mărimea unui pet de 2 litri sau, dacă vreți, a unui car mai mic. Mă uit la el curios. Nu-mi imaginam că ar fi vrut să-mi vândă un car mic din lemn, pentru că refuzam să cred că păream genul de om care ar cumpăra un car mic din lemn prin geamul mașinii, la un semafor dintr-o capitală UE. Încurajat, începe să turuie. Înțeleg rapid că, ce să vezi!, voia să-mi vândă un car mic din lemn.

- Nu, mulțumesc, îi zic, și întorc privirea (n.red. – ah, întorsul privirii, acel gest suprem prin care șoferul bucureștean trage o graniță, ridică un zid, între lumea lui și cea a cerșetorului care îi respiră în față de la 20 de centimetri, atât de aproape și totuși atât de departe).

Și-atunci creatorul de care mă surprinde din nou și zice:

- Eu zic să luați unul, că mai încolo nu mai găsiți!

Am căscat gura cât un hipopotam. Ceva din mecla mea, din simplitatea mașinii mele sau din franchețea numărului de înmatriculare de Gorj îl făcuse pe acel om să creadă că eu colind străzile Bucureștiului la o oră de trafic intens în căutare de care mici, din lemn. Când mi-am revenit din clipele de stupefacție, am accelerat nervos (între timp se făcuse verde). Și știți ce? Chiar n-am mai găsit care mici din lemn mai încolo, în drumul meu. La un moment dat, când eram aproape de destinație, chiar mi-a părut rău că nu l-am luat, totuși, pe ăla. Era un car destul de reușit.