Ne-am amintit de anii '90, ca întotdeauna când ne vedem. Că deh, atunci am fost copii, atâta ne duce capul.

Când ieșeam de la magazinul de la colț încercam să dosesc cât mai bine sticla de Frutti Fresh, în plasă și mai apoi sub geacă, ca să nu mă scuipe vecinii de la scară, până la intrarea în bloc. În Motrul anilor ’90 (și zic de a doua parte a anilor ’90, atenție!), să te afișezi cu o sticlă de licoare magică Frutti Fresh în văzul lumii era un gest nemaipomenit de ostentativ, cred că nici dacă aș parca un Ferrari acum, în 2013, direct pe degetele babelor care stau pe bancă nu aș mai reuși să fiu atât de deplasat, în aroganța mea. Mi-i și imaginam pe moșnegii acri de la scară comentând în urma mea, după ce urcam: ”Îl văzuși pe-ăla cum dosea Frutifreșu sub pufoaică? Zici că-i copil de director, 'tu-l în cur pe mă-sa!”.

Cu ciocolata nu mai zic. Am auzit că în orașele mai dezvoltate te duceai cu Kent la doctor. Ce Kent, frățioare?! La Motru, cu Poiana te duceai direct la judecător. Râmaru dacă s-ar fi dus cu una cu alune și-ar fi luat cel mult cu suspendare. În cazuri mai puțin grave, de tâlhării sau viol, te rezolvai, cred, și cu niște napolitane Cucurucu. Africana era lux și ea, da’ Poiana era cea mai number one. Chiar nu cred că exista ceva mai scump, și să fi vrut să cumperi. Milka? În filme. Câteodată mai băga Mars la Magazinul Istoric, pe lângă reviste. Dracu’ știe de ce tocmai acolo. Iar când i-a adus unui prieten tac-su din Germania niște ciocolățele Kinder d-alea mici, cu cremă de lapte pe dinăuntru, am realizat ca prin minune că el e cel mai bun prieten al meu, de unde până atunci nici nu-l băgam în seamă. La scurtă vreme după mi-am dat seama și cât de efemer e sentimentul ăsta altfel minunat al prieteniei: durează fix cât durează și ciocolata.

Și încă eu mă plâng aiurea, că eram un fel de chior în țara orbilor din punct de vedere financiar, dacă stau să mă gândesc. Chiar zilele trecute povesteam cu niște prieteni din copilărie despre anii ăia și le-am dat, evident, exemplul din primul paragraf, ăla cu Frutti Fresh-ul pe care abia reușeam să-l cumpăr, în sărăcia mea. Vreo doi mi-au dat dreptate și m-au compătimit, doar că uitasem că al treilea stătea mult mai prost decât noi pe vremea aia, săracu’. Am crezut că mă pocnește inițial. Dar s-a mulțumit să se uite chiorâș la noi și să ne zică înciudat: „Nu vă e, bă, rușine?! Asta e sărăcie, ce povestiți voi aicea? Păi, când a cumpărat tata prima sticlă de doi litri de Fanta, am băut toată familia din ea timp de o lună. Că mama punea Fanta de un deget în pahar și-n rest completa cu apă de la robinet.”