După ce timp de decenii a reușit s-o ducă bine-mersi, cu o singură biserică și aia amplasată undeva în afara orașului, între stația peco no name și restaurantul șoferilor, Motrul s-a primenit, de câțiva ani, cu un lăcaș de cult nou. Oamenii din oraș îl alintă ”catedrală”. Nu știu dacă e într-adevăr catedrală sau doar o simplă biserică și nici ce face diferența între ele. Habar n-am dacă Dumnezeu e mai prezent sau dacă se simte mai bine în catedrala din centrul orașului, dar cu siguranță reciproca e valabilă: oamenii simpli sunt mai prezenți în viața lui Dumnezeu, pentru că catedrala (cacofonie acceptată, sau ceva) a fost trântită, într-un suprem avânt habotnic, fix între niște blocuri care până atunci se bucurau de lumina soarelui la apus, așa cum se bucura și terenul de fotbal dintre ele, acum desființat.

N-o să mă apuc acum să spun că mi se pare o blasfemie să blochezi lumina solară ca să favorizezi lumina divină, din moment ce soarele, așa neadulat cum e el, a făcut mult mai multe chestii concrete și esențiale pentru omenire decât a reușit Dumnezeu, în scurta (!) istorie a timpului nostru, ca specie. Pentru că, pe de-o parte, faptul că Motru are acum două case ale Domnului este un lucru bun. La biserica veche era măcel de Paști. Cred că doar dacă se prezenta Iisus însuși, 2.0, cu niște bling-blinguri pe cârpa aia, ar fi putut veni un puhoi mai mare de oameni în noaptea de Înviere decât de obicei. Și nu să fi venit așa, degeaba, ci să fi transformat și vreo două butoaie de apă în roze, plus unul în cola. Dar, cum spuneam, era foarte aglomerat și fără ca micuțul nostru oraș să fi fost vreodată martorul celei mai neînsemnate epifanii. Conform bunei tradiții ortodoxe, și la Motru se aplică treaba aia cu, pentru a ajunge la ceruri, trebuie mai întâi să te calci în picioare pe pământ.

Am fost și eu de 2-3 ori în școală și liceu, cu turma. Fire mai pragmatică și iubitoare de materie în dauna spiritului, nu mi s-a părut o treabă avantajoasă. După ce îmi erau învinețite coastele, ochii și tibia în învălmășeala norodului care stătea să ia ”paște” (niște cubulețe uscate de pâine, mă scuzați), după ce îmi pârleam mustățile cu lumina mânuită necorespunzător de către niște credincioși fără cele mai elementare noțiuni de PSI, m-aș fi așteptat ca Dumnezeu să-mi răspundă rugăciunilor ceva mai des și mai precis. Nu s-a întâmplat, însă, nici să fac sex înainte de sfârșitul clasei a unșpea, nici ca tata să primească o moștenire de la o mătușă bogată de care să nu fi știut nimic pân-atunci, nici măcar să-mi schimb junghiul ăla de calculator care-mi năștea cele mai aprige complexe, când colegii povesteau cum joacă NFS sau Age of Empires 2, jocuri care pe sistemul meu refuzau până și să se instaleze (darămite să mai și ruleze).

Dar poate nu știu eu ceva. Credeți că rugăciunile mele erau nițel cam materialiste? Poate nu așa se face. Ce cere omul lui Dumnezeu, de obicei, când se roagă? N-avem voie bani? Sănătate, putere de muncă, mă rog, asta se înțelege, dar nu-mi spuneți că doar pentru astea a fost nevoie de două biserici în oraș. Gata, tati! Nu mai merge așa. Acum am făcut o biserică mai mare și mai frumoasă. Am dat de lucru la nu-știu-câți preoți și diaconi și clopotari în plus. Am slăvit pe Domnul mai zgomotos și mai ceremonios. Avem catedrală, totuși. Mi se pare corect ca și rugăciunile noastre, ale motrenilor, să-și permită să fie ceva mai arogante. Mă voi simți persecutat, în credința mea, dacă mă duc la catedrală mâine seară și în următoarea săptămână pronia nu consideră de cuviință să-mi faciliteze obținerea (nu contează cum) unui BMW din ultima gamă, dacă se poate diesel și cu interior în piele, mulțumesc Doamne!