Neutralitate. Echidistanță. Egală măsură în judecata lucrurilor. Un sistem de valori bine definit de la care să nu te abați. Decență. Clarviziune. Și, mai presus de toate, imparțialitate. Asta cere publicul de la presă. Și pe bună dreptate. Problema nu e nici la publicul care pretinde echilibru, nici la presa care l-ar oferi sau nu. Problema apare la înțelegerea imparțialității. Ambele părți fac mici confuzii.

Teoreticienii deontologiei în presă spun (și spun bine) că imparțialitatea nu trebuie să fie faţă de oameni neapărat, ci față de fapte. Să fii imparțial nu înseamnă să fii lipsit de organul necesar pentru perceperea realității. Nu înseamnă să fii orb, surd sau mut. Să fii imparțial înseamnă să nu crezi nici o minciună şi să slujeşti adevărul. Să ne imaginăm următoarea situație, mai ales că ceva similar s-a petrecut zilele trecute într-o comună din România: un soț orbit de gelozie îşi omoară nevasta gravidă pe stradă, în public, cu zeci de lovituri de cuţit. Ce faci tu, ziarist imparțial și dator publicului să fii echilibrat? Cum ar suna imparţialitatea în această situație, în definiţia ei şchiopătândă dată de omul de rând? Să pleci de la premisa ca victima şi criminalul sunt vinovaţi în egală măsură? Să zici de rău și de moartă? Cum să abordezi subiectul? ”Astăzi, într-o comună din Iaşi, un bărbat și-a ucis cu bestialitate soţia însărcinată în şase luni, dar ce-i drept că nici ea nu prea gătea bine şi cam făcea gura mare când venea el târziu acasă“.

Mereu, neutralitatea presupune susţinerea unui principiu. Principiul adevărului. Astfel, apar situaţii când neutralitatea, oricât de greu şi-ar veni s-o accepţi, presupune susţinerea unui personaj. Pentru că ştii că o atitudine pasivă în anumite cazuri poate dăuna. E cam ca-n situaţia aia clasică cu răul cel mai mic. Tu eşti neutru şi te trezeşti că partizanii ajung să-ţi controleze viaţa şi, eventual, să-ţi interzică să mai fii neutru. Şi e nasol când pasivitatea ta întru echidistanţă îi ajută pe partizanii ăia răi.