A sosit momentul să vă povestesc una dintre întâlnirile mele cu Dan Diaconescu. Poate fi interpretat și ca un indiciu referitor la adevăratul său geniu.

Demult, așadar, când făcea plopul mere, Steaua juca în Champions League și serialul Elodia era tânăr, abia la episodul o sută și ceva, m-am nimerit prin studiourile OTV. Ideea era să fac un reportaj incognito din interiorul fabuloasei televiziuni de garsonieră care, s-o spunem pe-a dreaptă, avea de fapt un etaj întreg dintr-un bloc de pe Magheru. Mă dădusem student la jurnalism (ceea ce chiar eram, doar că păstrasem secret faptul că lucram la Cațavencu) interesat să fac practică la televiziunea poporului. Am fost primit în regie să văd cum „muncesc băieții“ fără să mi se pună prea multe întrebări. Îmi dăduse acordul de participare, pe fugă, chiar Dănuț, gâfâind încă după ce reușise să scape de cohortele de provinciali de la parter care veniseră să cerșească un intrat mic în emisiune sau, dacă nu se poate, măcar niște bani.

În OTV, toată lumea vorbea despre Elodia și nimic altceva. Toți cei prezenți, indiferent că erau invitați, angajați sau băgători de seamă, aveau o teorie, o ipoteză, un roman agatacristic în desfășurare. După prima pauză de publicitate, Diaconescu a ieșit din studio ca să facă un pipi și, când a revenit, a dat nas în nas cu mine în spatele camerelor. S-a uitat nedumerit, neștiind de unde să mă ia, și, după câteva secunde de ezitare, zice grăbit:

– Hai, ce faci, nu intri?

Fac ochii mari și cer lămuriri:

– Unde să intru?!

– Păi… în direct, nu?

– Dar nu știu nimic despre caz!

A fost rândul lui Dan să fie surprins:

– Despre ce caz?!