Distrugătorii lumii – ultimul episod

Probabil v-am întristat destul cu serialul ăsta, așa că o să închei. Și ce încheiere mai bună putem găsi decât mărturia unui supraviețuitor de la Hiroshima? Un copil de 8 ani la data bombardamentului, Keiko Murakami povestește cum își amintește întreg războiul și încheie cu descrierea amănunțită a zilei de 6 august 1945:

”Nu avusesem vacanță de vară în 1945, din cauza războiului. Trebuia să mergem la școală și să cântăm cântece pentru soldații de pe front ori să-i încurajăm pe răniți. Pe 6 august a fost zi foarte caldă. Eram cu toții nedormiți, pentru că în noaptea precedentă fuseseră mai multe raiduri și stătuserăm în adăpost. Tata rămăsese acasă până mai târziu decât de obicei și pregătea micul dejun. I-am spus că nu vreau să mă duc la școală în acea zi. Era un om sever, dar în mod ciudat mi-a permis să rămân acasă. Citeam o revistă cu fratele meu de trei ani când l-am auzit pe tata țipând din bucătărie: << Se apropie un avion, fugiți în adăpost! >>. Eu și fratele meu am sărit aproape instantaneu în adăpostul subteran. Tata a sărit peste noi. În acel moment, am simțit un șoc care mi-a zguduit tot corpul și când ne-am revenit din uluială eram îngropați sub mormanele casei. De sub dărămături, puteam să văd o bucățică mică de cer. Am reușit să ieșim și-am strigat după mama. Am găsit-o sub moloz, cu surioara mea în brațe. Avea corpul plin de cioburi și bucăți de plastic care se înfipseseră în ea. Globul ocular drept îi ieșise din orbite și atârna pe lângă obraz. Tata a legat-o pe sora mea de spate, apoi a luat-o pe mama în brațe și am început să pășim printre ruine. Mama nu mai respira și cu toții am crezut-o moartă. Am mers 300 de metri și în timpul ăla nu am văzut pe nimeni. Se lăsase o tăcere mormântală, de parcă doar noi am fi rămas pe lume. Am ajuns la râu printre primii. Era plin de oameni răniți, oameni a căror carne se topea și cădea de la arsuri. Fețele tuturor erau atât de afectate încât nimeni nu se putea recunoaște cu nimeni. Eu și fratele meu eram, cred, singurii fără răni importante. Mama a reînceput să respire, dar nu mai avea lapte să-i dea surioarei mele. Așa că tata a văzut o femeie cu un bebeluș mort în brațe și a rugat-o să-i dea să sugă și surorii mele. Femeia a refuzat, spunând că laptele ei aparține doar copilului său mort. Tata s-a pus în genunchi și a implorat-o. La fel și alți oameni aflați în preajmă. Femeia a cedat.

A urmat căutarea apei. Setea era îngrozitoare, arsurile erau teribile. Când oamenii au văzut o fântână, la aproximativ cinci metri distanță de locul de adunare, au alergat toți înspre ea și s-au aruncat literalmente în gol, înăuntru. Foarte mulți au murit sufocați. Fântâna s-a umplut până la refuz, cu oameni unii peste alții ieșind din ea. Pe unii îi auzeam strigând de dedesubt, dar erau acoperiți de cadavrele altora.

Dar și foamea era o problemă. Eu și fratele meu nu puteam mânca nimic. Am încercat niște castraveți care creșteau pe marginea râului, dar când să-i înghițim îi scuipam la loc. Peste ani mi-am dat seama că asta mi-a salvat viața. Toți cei care au mâncat legume aveau să moară la scurt timp, din cauza radiațiilor.”

Povestea lui Keiko Murakami (poate nu întâmplător poartă numele unui mare prozator japonez) este mai lungă și mai impresionantă de-atât. Dar nu cred că avem nevoie de mai mult. Dacă toată lumea ar citi mărturisirea acestui copil japonez, poate că războaiele nu ar mai exista și banii cheltuiți pe înarmare s-ar duce, în schimb, pe mâncare și medicamente.

www.mantzy.ro

Vizualizări: 154

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: