E nevoie de religie. Asta e clar. Sunt vremuri tulburi și grele. Oamenii au nevoie de voci călăuzitoare, pământene, și de povești nepământene, moralizatoare, pe care acele voci să le spună cu calm și har. Dar suntem într-un impas. Religiile noastre sunt din ce în ce mai defazate cu evoluția rapidă a lucrurilor. Măcar și pentru faptul că nu toate propovăduiesc pacea și buna înțelegere, așa cum ar trebui să facă (nu?) platforma de comunicare a oricărui demiurg responsabil pentru o creație unitară. Or, religiile noastre nu încurajează chiar la toleranță. Nici la toleranța altor religii, nici la toleranță în general (vezi poziția -sic!- bisericii referitoare la homosexualitate, avort sau contracepție).

Suntem creștini. ”Creștin” mai înseamnă în limba noastră, cel puțin, și ”om cumsecade, bun”. Oamenii cumsecade și buni sunt buni cu toți oamenii. Oamenii cumsecade și buni îi iubesc și pe arabi, și pe gay, și pe femeile care sunt violate sau greșesc și, cu durere în suflet, decid să avorteze. Sau, dacă nu îi iubesc, în orice caz nu îi acuză și cu siguranță nu le dau foc doar pentru că au alte convingeri. Acele vremuri au trecut și sunt de tristă amintire. Inchiziția trebuie să înceteze în toate formele ei, oricât de delicate și subliminale. De ce? Pentru că nici un creștin nu poate nega faptul că, atunci când ne-a făcut, Dumnezeu (sau cum vreți voi să-i ziceți) ne-a făcut pe toți. Bag mâna-n foc că Dumnezeu nu s-a concentrat doar pe Europa și Americi când a făcut lumea. Nu cred că au tras la sorți și lui Allah i-a picat Orientul Mijlociu și Apropiat, ori lui Buddha Asia. De aceea sunt religiile depășite. Pentru că nu reușesc să găsească o cale spre comunicare și compromis. Pentru că au dat greș acolo unde, din fericire, politicienii și diplomații au reușit: există ONU, dar nu există și-un ONU al religiilor. Deși ar fi nevoie, pentru că puținele războaie care se mai poartă, se poartă în principal pe considerente religioase. Până și noul papă (simpatic băiat) a făcut pași importanți în acest sens. A recunoscut că poziția Bisericii Catolice referitoare la avort, contracepție sau homosexualitate este clară și că el e un om al Bisericii. Dar a cerut, cu multă diplomație și tact, depășirea acestor probleme și privirea lor în context și cu înțelegere, atunci când se întâmplă. Deci se poate.

Să credem în Dumnezeu, nu în povești. Un Dumnezeu bun, inteligent, cu simțul umorului, tolerant și înțelegător. Un Dumnezeu care nu administrează pedepse și de care nici un om bun nu trebuie să se teamă, indiferent că omul bun este arab, homosexual sau că nu vrea să aibă copii chiar acum, deși vrea, totuși, să facă sex. Un Dumnezeu al tuturor pentru care pacea contează înaintea impunerii cu forța a propriilor crezuri. Un Dumnezeu care nu judecă și nu se supără, doar ne ajută și ne învață să fim buni și iertători. Un Dumnezeu care recunoaște că dinozaurii au existat și că omul a evoluat din forme inferioare de viață. Un Dumnezeu atoateștiutor, care știe inclusiv că Pământul are câteva miliarde de ani. Un Dumnezeu care a făcut posibilă uimitoarea, dumnezeiasca de-a dreptul, evoluție a vieții, pe o rocă plutitoare. Un Dumnezeu care a creat Universul, fabulos și desăvârșit în toate ungherele lui. Pentru niște credincioși mai buni, avem nevoie de un Dumnezeu mai bun. Un Dumnezeu 2.0.