Eroi, antieroi, totuna

Câteodată îi invidiez pe Ponta, Udrea, Băsescu sau Năstase. Chiar și-n situațiile grele în care se tot află de când cu reinventarea justiției, vanitatea mă împinge la ciudă. Mi-e ciudă că sunt niște personaje. Mi-e ciudă că vor rămâne în istorie, măcar în aia imediat următoare. Se zice că nu există publicitate negativă, doar publicitate. La fel eu, care voi muri probabil anonim, nu cred, cel puțin nu acum, că există moduri rele de a intra în istorie. Și, mereu, când am gândurile astea, îmi amintesc de o chestie.

Mai demult, pe vremea când eram inocent și idealist, mă apucasem să scriu o carte pentru copii. Era, de fapt, o poveste foarte drăguță și foarte stupidă cu animale. N-am terminat-o. Nici pe departe, de-abia dacă am scris câteva pagini. Am stat zilele trecute să mă întreb ce am făcut cu carnețelul pe care o începusem și mi s-a năzărit că l-am făcut cadou. Dar nu de carnețel îmi e mie acum. Ci de personaje. Am băut dintr-un fel de țuică vie, ceva, și am devenit brusc conștient de nedreptatea pe care o facem noi, un-fel-de-scriitorii personajelor pe care le creăm și pe care le abandonăm fără să le lăsăm să trăiască măcar preț de o poveste. E ca și când ai lua un cățel, l-ai crește și te-ai juca cu el, apoi l-ai arunca într-un puț și ai pune un capac peste. Sau ca și când ai naște un copil și l-ai lăsa să moară în cadă, după care l-ai arunca în WC. Nu vă oripilați, fetelor. Femeile făceau chestii de astea înainte de ’89. De altfel, când creezi un personaj, aproape că te simți mai bine, cred, decât atunci când faci un copil. Poți să-l faci fată sau băiat, deștept sau prost, urât sau frumos. E al tău și, odată făcut, e viu. Și-i datorezi să te ocupi de el sau măcar să-i plătești pensie alimentară, în caz că-l părăsești.

Îmi cer scuze, deci, măgărușului El Zugrav. Din păcate, e singurul personaj din poveste de care îmi amintesc. Era un măgăruș deștept și visător. Visa să fie cal, deși maică-sa era foarte mândră de el așa cum era. Era zvăpăiat și fugea de acasă pe câmp, unde imita armăsarul fermei. Mergea la trap, apoi galopa, și toate găinile de peste gard râdeau de el, pentru că habar n-avea să galopeze sau să meargă la trap. Chiar și așa, cu patru picioare stângi cum era, aveam mare încredere în el și n-am nici o scuză că l-am lăsat baltă. Era un măgăruș bun și inimos, cu tot viitorul în față, iar eu l-am lăsat să răpciugească în grajdul unui carnețel cu coperte cartonate albastre. Promit să încerc să-l salvez și să-i scriu o poveste. Sper că n-a murit încă de foame…

Cât despre Ponta, Udrea, și ceilalți... Mi-ar plăcea să nu mai scriu niciodată despre ei. Aș face-o pentru mine, dar mai ales pentru voi.

Vizualizări: 81

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: