Cum săptămâna asta nu se poate vorbi despre altceva decât urși sau Dan Diaconescu, așa va fi: vă voi povesti despre colegul meu Nicolae R. Dărămuș. Vorba vine coleg, publică în Kamikaze de la distanță, din pădurile Moldovei pe care, acum, le protejează. Înainte nu era chiar la fel. Înainte era vânător. Când a apărut povestea cu urșii ucigași din Dâmbovița, eu și colegii ne-am gândit la Dărămuș și la poveștile lui. Colegul Alex Vărzaru l-a contactat. Vă prezint aici două dintre povești, povestite de însuși Nicolae Dărămuș. Materialul e mult mai lung, pentru restul trebuie să cumpărați Kamikaze de la chioșcuri.

Povestea nr. 1: ”Atunci vânam de necesitate, prin ’87-’88. Începusem să vânez în ’86, la Cluj, și am vânat până în ’93. Primul animal a fost cel pe care l-am asuprit destul de des, căpriorul, în ’86, la sfârșitul lui august. Povestea e cumplit de impresionantă. După focul de armă, animalul a căzut. În timp ce mă apropiam de el, parcă nu existam pentru el. Se ridicase într-o rână și se apucase de o floare, o margaretă, cu buzele, cu limba. Îi curgea sângele pe nas și sângele i se închega pe tulpină. Mă așteptam să sară, să fugă, să plece. Mă ignora. Mă apropiasem la un metru de el și stătea într-un cot și tot prindea margareta și scăpa margareta. Nu e o scenă inventată, dar nu am avut ochi de-ajuns, pentru că patima vânătorii, atunci când pornește, te orbește.”

Povestea nr. 2: ”Am împușcat doi urși, înainte de 1989. Nu am avut nici un motiv să fac acest lucru și nu pornesc de la ideea că erau mulți urși. Erau vanitatea și credința că o blană de urs îți conferă demnitate. Eram tânăr, dar nu-i o scuză. Credeam că e o frondă socială, nu-i o scuză. Mi se părea că mă înfrunt cu fiara și voiam urs. Pe naiba! Eram ignorant, nu aveam destulă știință și conștiință, destulă înțelepciune. Ursul acela făcuse o pagubă, omorâse un cal, pe un afluent al Bistriței, în aval de Vatra Dornei. Am avut așa o senzație, că salvez obștea ciobanilor… un rahat. Toți vânătorii de urși au senzația că fac o faptă eroică. A fost noaptea, l-am așteptat lângă cadavrul calului și cineva l-a împușcat, dar nu mortal, ursul a fugit. Celui care trăsese i-a fost teamă și nu a mai vrut să meargă. Am mers eu și l-am găsit după ce petrecuse toată noaptea în pârâu ca să-și ostoiască durerea, îi crescuseră țurțuri în blana de sub bărbie. Ursul s-a uitat la mine într-un fel. Când ursul care moare te privește în ochi, asta pune punct. N-am mai vânat de atunci.”