Am văzut finala Champions League împreună cu niște colegi și prieteni, într-o atmosferă plăcută întreținută de glumele dese și bune. Am avut până și un neamț la masă. Toată lumea, inclusiv neamțul, ținea cu Borussia Dortmund și asta fără să fi avut dinainte vreo pasiune pentru acest club. Lumea a ținut cu Dortmund sâmbătă doar pentru că era echipa mai slabă și mai săracă, pe-ai căror jucători îi momesc și îi antamează nababii de la Bayern. Solidaritatea față de cel slab e plăcută și naturală de pe vremea lui David și-a uriașilor.

Din păcate, mi-am dat seama destul de repede că Dortmund-ul nu are nici o șansă. Nu din cauza calității inferioare a lotului (în fond, au început mult mai bine meciul), ci dintr-un motiv mult mai bun, care nu dă greș niciodată: de la freze și tatuaje. În toată echipa aia de bogătani fițoși a lui Bayern cu greu am putut vedea un băiat cu vreun păr mai elaborat sau cu un tatuaj cretin care pleacă de la degetul mic și se termină undeva spre șale. Căpitanii Lahm și Schweinsteiger prezentau o ciufuleală de păr care n-a văzut de mult piaptănul, d'alde Robben oricum nu mai avea ce să împletească și, în general, toți restul păreau băieți interesați sincer de fotbal. La outsiderii de la Dortmund, în schimb, ce nebuneală! Nu mai aveai loc de ciocănitori Woody, de hipsteri, de bărbi, de creste, de freză tip Smiley, de freză tip Cezar Ouatu, de tatuaj tip pârnăiaș închis a patra oară și tot așa. Semn rău.

E valabil în orice meserie care implică expunere publică: atunci când imaginea te preocupă, ca bărbat mai ales, nepermis de mult, e cumva de la sine înțeles că profesiei nu-i mai aloci timpul cuvenit. Am așa, o convingere și parcă un regret, că dacă Marco Reus nu ar fi petrecut câte o oră pe zi aranjându-și creasta aia futuristă și ar fi dedicat acest timp antrenamentelor, în loc, Dortmund-ul nu ar mai fi luat golul ăla din ultimele minute. Ba poate chiar le-ar fi dat, cu niște chelioși și ciufuliți pe treaba lor în lot.