Aime Lema, noul antrenor al echipei, stă singur în mijlocul terenului de joc plin de cratere și de delușoare al propriei echipe. În spatele lui stau ruinele roșiatice, în descompunere, ale unui combinat odinioară înfloritor, localizat în suburbiile Bucureștiului. Pe partea opusă, deschisă, câmpuri mlăștinoase se întind cât vezi cu ochii. Un păstor îndeamnă o turmă de oi să se miște mai departe.
Acesta este începutul unui reportaj din New York Times. Subiectul reportajului: echipa de liga a cincea Frăția București, cea mai ”corect politică” echipă din lume. Antrenorul din discuție este ghanez emigrat în România, pe urmele nevestei. Rromii cu probleme cu legea sau financiare din cartier au fost și ei cooptați în echipă. Iar portarul de 49 de ani nu are o mână.
Patronul-jucător al echipei este Constantin Zamfir, fermier crescător de capre. În capre își și plătește jucătorii. Nu-i este ușor. În vestiarul din burta combinatului IMGB al Frăției stă scris câte un text despre fiecare component al echipei, inclusiv despre domnul Zamfir. Prezentarea patronului-jucător sună așa: ”Constantin Zamfir: a dat totul fotbalului, iar fotbalul i-a luat înzecit. Și tot nu se oprește!”
Căpitan al echipei este unul dintre jucătorii de etnie rromă. Foarte talentat. Poate nu foarte. Singurul relativ talentat, să zicem. Îl cheamă George Jurubiță Muscel. Textul din dreptul locului său din vestiar spune: ”George Jurubiță Muscel: om de fotbal. Să mâncăm toți, să trăim toți!”.
Am fost la derby-ul dintre Frăția și Tracțiunea București. Scor final, 0-6. Patronul Constantin Zamfir era foarte supărat, după meci. Dăduse totul fotbalului și-n acea zi frumoasă de duminică, iar fotbalul îi luase înșesit.
La câteva ore după meci, ne hotărâm să-l sunăm pe George Jurubiță Muscel; aveam numărul lui de dedesubtul textului din vestiar. Îi spunem direct: ”Venim și noi la dumneavoastră să mâncăm ceva...”. Un Jurubiță Muscel cu graiul un pic îngreunat de la alcool ne răspunde fără echivoc: ”Veniți, să moară mama!”. Îl întrebăm de unde și până unde acel citat cu ”Să mâncăm toți, să trăim toți!” sub numele dumisale. Jurubiță Muscel nu stă pe gânduri: ”E motto-ul meu”.
În ghetourile Bucureștiului și ale țării, fotbalul a rămas un sport frumos.