Hai!

Scriu acest text duminică, la ora 11. Mă pregătesc să plec la meciuri și mi-e greu să vorbesc despre orice altceva. Știu că, din păcate, voi veți citi acest text luni, deci veți fi știind deja rezultatele, așa că nu am decât să risc să mă fac de cel mai mare rahat. N-ar fi prima oară.

Primul meci este, desigur, finala de la Wimbledon. Nu plec la Londra, dar e ca și când aș fi acolo deja. Federer îl întâlnește (iar) pe Djokovic într-a zecea sa finală de Wimbledon. Înainte de meci, Nole a încercat să-și facă singur curaj, spunând că nu va fi ușor, pentru că joacă cu cel mai bun jucător pe iarbă din toate timpurile. A fost nesimțit. Federer este în mod evident cel mai bun pe orice din toate timpurile. Dacă s-ar juca pe apă sau în spațiu, Federer ar fi mai bun decât oricine altcineva. La aproape 34 de ani, Roger Federer își savurează fiecare minut în plus petrecut pe teren. Dar acel ”în plus” nu are ce căuta acolo, pentru că sugerează cumva că Federer ar face figurație sau s-ar chinui. Ceea ce este nu doar discutabil, ci complet fals. Roger însuși a spus că joacă cel mai bun tenis al carierei sale. Și nu este nici o exagerare sau un mod de a se încuraja. La acest Wimbledon, Federer a jucat cu o liniște interioară izvorâtă din străfundurile ființei unui geniu împlinit. Un bărbat care este deja cel mai bun din câți au fost la ceea ce face, care are o familie perfectă și care știe că nimic nu-l mai poate da jos de pe piedestal. În semifinala cu Murray, Federer a servit 83% din primele servicii în teren, dar cu al doilea serviciu a reușit să facă cel puțin cinci ași. Iar liniștea se aplică și fizic. Toți se sforțează, toți se agită, toți par niște mici șarapovi care își răcnesc loviturile. Nu și Federer. Federer lovește fiecare minge cu seninătatea, chiar serenitatea, unui călugăr budist. Nici o picătură de sudoare, nici o impresie de efort, totul cu o grație divină, tot jocul lui poate fi rezumat, înglobat în acel rever în cross cu care l-a pasat pe un Murray feroce, care jucase o minge perfectă. Scoțianul a servit senzațional, forehand în colțul opus, atac la fileu, voleu în colțul celălalt, dar Mr. PeRFect a făcut doi pași și a lovit un rever parcă în scârbă, imposibil, incredibil, superb; nu știam că încheietura umană poate să facă așa ceva. De fapt, nici nu era umană. Era încheietura lui Federer. Va fi greu împotriva lui Djokovic, dar Roger poate s-o facă.

Al doilea meci este debutul de sezon al Științei. Și, dacă nu știți deja că aceasta este adevărata Universitatea Craiova și niciodată aceea a unui bolnav mintal care a umilit un oraș și o regiune întreagă timp de 10 ani, atunci poate că e mai bine că nu știți. Aceia care nu știu oricum nu au ținut niciodată cu Craiova. Sau, mai precis, nu au știut cu ce țin. Și este bine pentru noi că ei sunt deja în al doilea lor deceniu de frustrări și neîmpliniri, cel puțin pe plan sportiv, cel care privește echipa favorită. Pentru că oamenii atât de proști nu merită să fie niciodată fericiți, orice s-ar spune în Biblie. Va fi greu împotriva Botoșaniului, dar Știința poate s-o facă.

Vizualizări: 145

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: