Presa online din România e haioasă. În sensul rău. Formula titlurilor înșelătoare care te determină să dai click este deja uzuală chiar și pe site-urile care se pretind serioase. Mai rămâne s-o văd pe Dilema Veche măcar o dată și gata, am bifat tot internetul din România. Înțeleg teasing-ul, adică oferirea (să zicem) unei jumătăți de informație pentru ca fraierul să dea click și să afle continuarea. Dar înșelăciunea ar trebui pedepsită prin lege. Ce dacă-i pe net?

Exemplu: „Bianca Drăgușanu are o soră geamănă!”. Nu-ți prea pasă ție de Bianca Drăgușanu, dar asta e, ești curios. Și în fond nu te costă nimic. Un click, apoi câteva secunde, până îți dai seama despre ce e vorba. Și câteva minute de nervi, eventual, pentru când realizezi că de fapt e vorba despre o păpușă făcută de o fană care, iată, ”cât de bine seamănă cu Bianca, zici că-s gemene!”. Gata, ai dat click, ți-au luat banii, vorba lui Dinică. Mă rog, nu ție, da' i-au luat clienților de publicitate.

Și știți ce e cel mai trist? Că strategiile astea chiar funcționează. De-o vreme, de când Bucureștiul e blocat de zăpadă la suprafață, merg cu metroul. Și mă uit fascinat cum sorb doamnele aparent decente din priviri materialele din Cancan, cu o concentrare pe chip demnă de ziare mai bune. Propensiunea asta (sic!) către bârfă este mai presus de noi. Oamenii ăia au o jenă, sunt convins, că citesc acele mizerii în public. Imposibil să nu se gândească măcar o dată că cineva ar putea râde de ei. Și totuși citesc. Răsfoiesc captivați. Uită de lume, uită de ei. Intră într-o lume la care e clar că tânjesc. Iar oamenii care tânjesc după viața pe care o găsesc în tabloide merită să-l aibă ca președinte pe Băsescu. Sau pe Iliescu. Sau pe Vadim. Sau, mă rog, merită să-l aibă pe ăla care li se pare lor că-i cel mai rău.

Ah, întrebați de titlu? Era vorba de Gabriela Cristea. A pozat în Playboy, pe plajă. Că v-am promis că vă zic ”cum”.