Extrema dreapta domină tot mai mult Europa. Multora le pare o idee bună. N-o să vă mai zic că nazismul e rău și că orice manifestare de extremă dreapta este subumană. O să vă zic că e mai mult decât inuman ce se întâmplă: este prostesc. De ce? Pentru că s-a mai întâmplat și rezolvarea nu e în nici un caz închiderea frontierelor.
Anul 376, era noastră. Goții (care ocupau teritoriul de astăzi al Europei de Est) sunt forțați să-și părăsească teritoriile de invazia hunilor, una de o cruzime fără precedent. Disperați, goții care scapă cu viață se retrag spre vest. Se așază în Tracia, lângă Dunăre. Dar nu era țara nimănui acolo. Ba din contră, aș zice: era teritoriul Imperiului Roman. Liderul goților (Fritigern) cere împăratului roman ca oamenii lui să fie primiți în calitate de supuși ai imperiului, promite că vor trăi liniștit și în pace și că, dacă nevoia o va cere, se vor înrola în armata romană pentru a-și apăra noua patrie. Ba mai mult, liderul goților se convertește la creștinism, ca semn de bunăvoință și respect.
Inițial, Roma răspunde ca Europa de azi: primește refugiații, spune că nu va lăsa nici un om în nevoie să înfrunte moartea, dincolo de granițe. Doar că numărul goților care intră în imperiu le depășește așteptările: peste 200.000.
Problemele încep când liderii romani însărcinați să administreze zona ocupată de goți încep să nu le mai împartă acestora mâncarea trimisă de la centru, cerându-le goților tot mai înfometați prețuri astronomice în schimbul ei. ”Zgârcenia și ura le-au adus pierzania”, notează istoricul Ammianus Marcellinus (330 – 391).
Romanii încep să încalce una câte una promisiunile făcute goților. Goții decid să nu mai suporte și să revolte. Trec de la dorința de a fi romani la aceea de a distruge Roma. Cu cuțitul la os, strânși în menghină între huni și romani, goții luptă fantastic. În 378, obțin o victorie pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibilă, la Adrianopole. Istoricul roman Marcellinus notează: ”Cât vedeai cu ochii, drumurile erau blocate de cadavre de oameni și cai. Statul roman a suferit pierderi ireparabile, care aveau să-l coste scump.
Acea înfrângere survenită ca urmare a reticenței (de altfel o atitudine neobișnuită, pentru romani) de a accepta străini avea să ducă, în cele din urmă, la prăbușirea celui mai măreț imperiu din toate timpurile.
Migranții care vor să intre acum în Europa nu au de gând să pună mâna pe arme și nici Europa nu este Imperiul Roman, din fericire. Cu toate astea, această poveste arată că migrația este și va fi mereu o caracteristică a lumii noastre. Sunt două moduri de a trata refugiații: să încurajezi comunicarea și incluziunea sau să fii neprimitor și nepăsător față de suferințele lor. A doua abordare a condus la dezastre de fiecare dată. Într-un fel sau altul, dacă această abordare câștigă, o să ducă la dezastru și acum.