Nu demult, în ziua în care am împlinit 30 de ani, scriam tot aici despre singurele chestii pe care mi le mai propun în viaţă: să fac un copil şi să scriu o carte. Mi se pare foarte greu să faci copii şi să scrii cărţi. De fapt, mi se părea. Din ce văd zilele astea pe la televizor, eram foarte prost. De fapt, să faci copii şi să scrii cărţi e cel mai uşor lucru din lume. Altfel nu îmi explic cum unii pot s-o facă din închisoare. Cristi Borcea, de pildă, nici n-a intrat bine, c-am şi aflat c-a turnat un copil şi-a scris o carte. Cartea hai, că mai înţeleg, dar copilul la ID mi se pare o reuşită inaccesibilă oricărui muritor de rând. Unde mai pui că nu e făcut cu nevasta, ci cu amanta, şi nu o amantă oarecare, ci însăşi Valentina Pelinel, blonda fotomodeală căreia sunt convins că i s-au dedicat milioane de partide de autosatisfacere de către bărbaţii şi mai ales băieţii români, de când tot apare pe la televizor.

Mi-am amintit că șş pe mine m-a căutat, la un moment dat, un domn pe care nu-l cunoşteam, prin intermediul unui prieten, care avea ceva probleme din cauza unor terenuri, intrase la mititica şi îşi dorea să găsească un scriitor fantomă care să-i scrie o carte pe care urma s-o semneze respectivul. Cel mai tare m-a amuzat că nici măcar nu-l interesa subiectul. Ori nu ştia legea suficient (parcă e vorba totuşi de lucrări ştiinţifice), ori voia doar să mă testeze, pentru că îmi amintesc concret cum că mi-a spus că e bună ”orice carte”. În cele din urmă relaţia dintre noi s-a răcit, parţial şi pentru că omul nu avea suficientă încredere în mine (şi, iată, dacă e să judecăm după ce scriu acum, a avut dreptate). V-am povestit doar ca să nu creadă cineva că oamenii ăştia, în general slab alfabetizaţi (dacă e să ne referim la tranşa de oameni de fotbal), chiar ar cere creion şi hârtie la gardieni şi s-ar apuca, înconjuraţi de maldăre de bibliografie, să scrie lucrări ştiinţifice pe care starea de libertate îi împiedicase să le ofere lumii. Sigur, există şi oameni, puţini, care puşi în faţa unei asemenea încercări se retrag în lectură şi scris şi, la întoarcere, sunt nu doar reabilitaţi, ci şi nişte personalităţi mult mai complexe. Problema e că la noi pare că toţi care ajung acolo devin nişte Nicolae Steinhardt. Nu-i cam mult? Sau, cum ar zice Vanghelie (despre care nu m-ar mira s-aud c-a scris ceva istorie a literaturii de când e plecat), nu-i cam mulţi?

Aşadar, poate ar trebui să reconsider problema cu cărţile şi copiii. Aş face o cerere să mă bage şi pe mine la închisoare măcar vreun an, să o ard prolific cu romane şi puradei, un autodenunţ cum c-am condus odată beat, ceva. O fi prea mult? Că eu mă gândeam iniţial să mă retrag la ţară, doar că atâta lucru s-ar putea să nu fie suficient.