Eram mult prea tânăr la cap când mi s-a năzărit că vreau să mă fac ziarist. Nu terminasem încă școala generală și, din Motrul sfârșitului de secol XX, profesia asta încă se vedea bine și onorabil. În fond, știam o grămadă de supereroi ziariști în viața reală. Băieții ăia care l-au dat jos pe Nixon, Superman, Ovidiu Ioanițoaia etc. Odată hotărârea luată, prin clasa a opta, nu m-am mai gândit la ea prea mult. M-am luat cu altele, am terminat a doișpea și m-am trezit cu singurele două opțiuni, după patru ani de neînvățat temeinic: continuu cu fotbalul și mă fac Mirel Rădoi sau dau la Jurnalism și scriu despre el?

Am dat la Jurnalism. Acum nu mai pare c-a fost alegerea corectă, dar asta e, dacă mi-a plăcut cartea... Am intrat printre primii când încă era la modă să dai la Jurnalism, drept dovadă că era examen cu vreo 7 pe loc. M-am bucurat, recunosc. Încă eram prost, iar Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (la fel de utilă ca alte lăbăreli gen Teatru, Relații Internaționale, Filosofie etc.) nu avea să mă ajute prea mult în acest sens. Profesorii de la Jurnalism n-au nici un interes să te pregătească pentru ororile care te așteaptă în meseria asta. Dimpotrivă, sunt niște escroci. Îți întrețin cu nerușinare idealismul și iluzia că, odată ajuns ziarist, vei fi celebru, vei face ce-ți place, vei spune ce vrei, vei câștiga mulți bani și ți-o vei trage cu replici ale Anitei Ekberg, tu însuți fiind un fel de Mastroianni în La dolce vita (și când te gândești că ăla lucra la tabloid!). Nu-ți spun de mogulii care vor să ți-o tragă prin batistă, de agonia presei scrise, de publicul care nu mai are chef și timp să citească, nu-ți spun că toți cretinii au ajuns șefi  de redacții și disprețuiesc absolvenții de facultăți de profil, deoarece ei n-au avut, majoritatea, nici în clin nici în mânecă cu Jurnalismul teoretizat, în tinerețe.

Nu vă lăsați copiii să dea la Jurnalism, deci. Ar fi păcat să nu aibă și ei o meserie.