Se spune că justiția e oarbă. La noi în țară, cel puțin, e adevărat. O, cât de adevărat e! Și cât de mult ne-am dori să nu fie așa. E oarbă, săraca, că altfel cum n-ar vedea toate măgăriile pe care le fac îmbuibații care-i calcă culoarele- Cum ar permite achitarea unor oameni despre care ei înșiși spun, cu mândrie mafiotă, că sunt hoți? E oarbă, biata de ea, iar când nu e oarbă ori preferă să închidă ochii, ori îi bagă golanii degetele în orbite. În celebra alegorie, Justiția este o femeie legată la ochi, cu o balanță într-o mână și o sabie în cealaltă. Asta e la ei. La noi, Justiția este Venus din Milo legată la ochi: după ce că nu vede, nu are nici mâini. E totalmente handicapată și incapabilă să prindă pe cineva. Sau ceva. Dar, ducând alegoria mai departe, cine ar fi mâinile justiției, într-o țară normală- Păi, magistrații, nu- Care magistrați, la noi. Ce fac procurorii în țara asta- Cu ce se ocupă- De ce mai există meseria în cartea aia a profesiilor- Dacă procuratura era o instituție privată, erau toți dați afară de mult pe rațiuni de incompetență. Ce trebuie să faceți voi- Să înfundați răufăcătorii, corect. Și câți ați băgat la pârnaie meritat și definitiv până acum- Nu, lăsați-i pe ăia care sunt atât de proști încât se bagă singuri și pe ceilalți, cei atât de proști încât îi băgați nevinovați. Mă refer la peștii mari, cum tot auzim pe la televizor. Rechinii, orcile, balenele, cașaloții. Care e procentul de anchetați / găsiți vinovați, dintre celebrități- De ce e așa mic, când toată lumea îi știe de bandiți- De ce sunteți atât de proști, dragi procurori- De ce sunteți atât de corupți, dragi judecători- Unde vă place vouă să trăiți- Judecați în România de parcă ați avea domiciliu stabil în Elveția. Eu înțeleg că v-ați hotărât să faceți compromisul suprem și să puneți binele personal mai presus de binele comunității. Dar nu credeți că totul are un sfârșit-

Diametrul cercului vicios în care ne învârtim cu toții crește de la zi la zi. Și totul ni se trage de la faptul că nu mai avem respect față de valori adevărate și, în ultimă instanță, față de noi înșine. Ne scuipă Giovanni pe toți în ochi, dacă ne vede așa slabi.