În ”Castelul” lui Kafka, K. este invitat printr-o telegramă într-un sat condus de un ”castel”. În telegramă i se spune că a fost angajat în funcţia de topograf şi este aşteptat în sat cât mai repede pentru a începe munca. Ajuns în sat, însă, Kafka descoperă că nimeni nu ştie despre el, ba chiar că îi trebuie un permis special de la Castel pentru a se putea afla în sat şi, mai mult, că nimeni nu ştie cine anume a trimis acea telegramă şi satul nu pare să aibă nevoie de un topograf. Pe măsură ce frustrarea lui K. creşte, în încercările sale de a desluşi motivele chemării sale şi de a-şi procura un permis de şedere în sat, acesta se afundă într-o spirală psihologică de natură să-l alieneze şi să-l facă să pară nebun celorlalţi şi chiar lui însuşi. Să reduci opera lui Kafka la birocraţie este simplist şi de prost gust. Cu toate astea, birocraţia, cu scopul de a te plimba de la Ana la Caiafa pentru un obiectiv mult mai simplu de îndeplinit pe alte căi, este unul dintre motivele cele mai bântuitoare ale operei cehului.

Aşadar, birocraţia nu s-a inventat în România. Noi am perfecţionat-o, însă, cu siguranţă. Dar de ce? De ce atâta complicaţie inutilă? De ce atâtea reguli? De ce atâtea hârtii? De ce atâtea oficii, ghişee, case, şi, mai ales, de ce atâtea cozi la fiecare? Este pur şi simplu incompetenţă la nivel macro sau vorbim despre o rea-voinţă? Am analizat situaţia şi, bazat şi pe experienţele personale, am decis că birocraţia care ne scurtează viaţa cu între 10 şi 20 de ani este un fenomen intenţionat ce pleacă de la o explicaţie foarte simplă: NU AVEM DE LUCRU, băi, frate! În sensul că suntem atât de lipsiţi de eficienţă, de viziune şi de spirit antreprenorial încât nu putem găsi un lucru pe care să-l facem singuri şi de care societatea să aibă nevoie, deci care să o ajute pe aceasta. Dimpotrivă, încercăm să supracomplicăm puţinele lucruri pe care le facem deja, să creăm nişte cercuri vicioase, nişte probleme logice cu neputinţă de rezolvat, sfârşind prin a aduce societatea la disperare. Să vă dau un exemplu chiar de ieri. Am sunat la un ziar de provincie din zona Moldovei pentru că trebuia să dau, într-o publicaţie care apare într-un anumit judeţ din zonă, să-i zicem Vaslui, mai multe anunţuri cu privire la un proiect pe fonduri europene desfăşurat în oraş. În mintea mea, când am dat telefonul către acea redacţie, treburile erau simple: eu le spuneam cum vor arăta cele 10 anunţuri şi ce condiţii trebuie să respecte ei pentru publicarea lor, ei îmi dădeau un preţ, eu eram de acord sau nu, iar dacă eram de acord semnam contractul şi începea munca. Acum discuţia iniţială, cea cu redactorul-şef al (să spunem) Monitorului de Vaslui:

-       Alo, Monitorul de Vaslui? Vreau şi eu să dau 10 anunţuri la dvs în ziar în perioada iunie – octombrie. Dacă-mi daţi o adresă de mail, vă dau nişte mostre de anunţ şi vă spun ce pagini m-ar interesa mai exact.

După o tăcere grea de câteva secunde, interlocutorul mă surprinde cu următoarea întrebare:

-       Dumneavoastră sunteţi din Bucureşti?

În mod normal, dacă aş fi fost ceva mai familiar cu respectivul, l-aş fi întrebat ”dar ce rahat de importanţă are de unde sunt eu?!”, dar aşa n-am făcut decât să tac şi eu un pic, după care să zic:

-       Nu, nu sunt din Bucureşti.

-       Da, dar sunteţi ÎN Bucureşti?

La dracu! Nici în Bucureşti nu eram. Ce puteam să fac decât să fiu sincer cu omul:

-       Nu, nici nu sunt în Bucureşti. Dar de ce?!

-       Dar agenţia dumneavoastră e din Bucureşti?

-       Da, agenţia este! În fi...

Sunt întrerupt cu un oftat prelung:

-       Aaa, păi atunci e mai complicat...

-       De ce?

-       Păi, trebuie să vorbiţi cu agenţia de publicitate care ne reprezintă pe noi.

-       Şi dacă nu eram din Bucureşti care era diferenţa?

-       Păi, rezolvam aici, local...

Accept intermediarul şi omul îmi dă contactele agenţiei. Mai exact, două adrese de mail care nu există (orice încercare de corespondenţă mi se întoarce înapoi) şi două telefoane la care la primele şapte apeluri nu a răspuns nimeni. Într-un final, mi se răspunde la unul dintre numere. Zic ce vreau, dar doamna îmi spune că s-a făcut o confuzie, că de fapt nu cu ea trebuie să discut problema, ci cu o colegă de-a domniei sale dintr-un alt departament. Sun la colega de la alt departament, dar acolo totul se blochează când duduia îmi spune că pur şi simplu nu ştie despre ce e vorba, cine e omul cu care am vorbit, şi nici măcar nu a auzit de Monitorul de Vaslui. Ce pot să mai fac? Mulţumesc frumos şi închid telefonul. Îmi pun de o cafea şi-mi scot un top de hârtii. Mă scarpin în cap şi încerc să-mi calculez paşii pe care trebuie să-i fac în continuare. Va fi o săptămână lungă, în care totul va fi mai complicat decât am crezut că ar putea fi. Pentru că suntem în România şi pentru că sunt mulţi oameni care trebuie să muncească aici. Ziariştii să scrie, redactorii şefi să conducă, agenţiile de publicitate să reprezinte, secretarele să intermedieze, şi aşa mai departe. Presimt că, în caz de final fericit, adică dacă voi reuşi să public respectivele articole, o să cunosc cel puţin 100 de oameni şi 20 de meserii noi. Domnul fie cu mine. Şi cu voi!