Greu de crezut la început de mileniu trei, dar localnicii dintr-un sat gorjean sunt nevoiţi să îşi ducă în continuare existenţa ca în Evul Mediu, singura lor posibilitate de a se alimenta cu apă fiind ploaia provenită de pe case. În rest, când Doamne-Doamne dă doar secetă, sătenii se urcă în căruţe şi aduc apă de la kilometri depărtare, un proiect cu finanţare europeană derulat în localitatea lor neprevăzând încă şi o staţie de pompare, care să facă posibilă alimentarea fără probleme a întregii comunităţi.

Lazuri este situat în comuna Scoarţa, comună în care alimentarea cu apă este o problemă pe care politicienii o tot rezolvă din 2000 încoace la fiecare tur de alegeri. Evident, în campania electorală cei care aspiră la funcţii publice promit vrute şi nevrute, actuala administraţie reuşind să rezolve o parte din problema respectivă. Jumătate din sat, situat spre drumul naţional, beneficiază de apă la robinet, iar cealaltă jumătate a trebuit să inventeze fântânile care au ca „izvor” acoperişul caselor. Toate jgheaburile de la acoperişuri sunt captate printr-un sistem arhaic de ţevi care deversează, în cele din urmă, în puţuri săpate la adâncime de câţiva metri. Evident că apa nu este potabilă, dar cine mai are timp să se gândească la aşa ceva. „De unde să fie potabilă- Dacă e menajeră e bine! Atunci când ne nimerim pe acasă mai dăm jgheaburile la o parte la începutul ploii, pentru ca praful de pe ţiglă să nu intre în fântâni, iar primii litri de apă îi aruncăm. După aia punem ţevile în fântână şi facem plinul. Dacă ne e sete o bem şi aşa, iar dacă avem timp o fierbem, deşi şi atunci are un gust…”, spune unul dintre localnici.

Apă cărată cu căruţa

Ţevile care captează apa de la acoperişul caselor pot fi întâlnite peste tot în sat. Fac parte din „tradiţia” locului, la fel ca tăiatul porcului de Crăciun. Cine îşi permite, mai aduce câte o cisternă de apă şi o deversează în fântână, pentru a avea o rezervă de 2-3 săptămâni. Cine nu are bani, nu are decât să caute o căruţă şi să negocieze cu căruţaşul un transport pentru câteva butoaie. „Trebuie să plătim, sigur că da. Păi vecinul nu mi-o lua el mie bani pe apă, dar dacă face o pană la căruţă, cu ce plăteşte- Cauciucuri cu ce să îşi ia- Trebuie şi de cal să aibă grijă! Plătim că nu avem încotro”, spune o localnică, supărată foc pe faptul că nici fiartă apa nu are proprietăţi pentru a fi potabilă. Angela Cârstea avea ieri ceaunul pe pirostii în curte şi era extrem de revoltată că apa nu este dintre cea mai bună de băut. „Vara trecută am secat o băltoacă de aici, au rămas şerpii şi broaştele pe uscat, iar acum aducem cu căruţa de la vreo 3 kilometri. E bătaie de joc pentru că nu ne rezolvă şi nouă cineva problema asta. Vin în campanie, ne dau găleţi, ne promit şi după aia ne uită. Nu putem ţine o maşină de spălat rufe, trebuie să bem din butoaiele astea ruginite pe care le avem, nu preocupă pe nimeni soarta noastră”, concluzionează femeia, extrem de revoltată pe situaţia în care se află ea şi consătenii săi.