Terasa Orizont a hotelului Dacia. Sunt multe localități care se potrivesc descrierii, nu? Practic, toate, sau majoritatea celor cu rezonanță și sorginte comuniste. Dați-mi voie să vă dau mai multe detalii. E important. Deci terasa Orizont a hotelului Dacia, Herculante, anul 2004. Covoare oribile în interior. Fețe de masă și perdele. Muzică populară. Fete pe care dacă le-aș vedea azi, în aceleași rochii de gală, pe stradă, le-aș întreba dacă e bine 30 de lei tot tacâmul. Băieți slabi și mizeri de parcă erau scăpați de la Auschwitz. Cu tricouri urâte, cu diverse modele textile care împodobeau bumbacul colorat ciudat. Și cu dinții strâmbi. Ah, pardon. ”Băieții” eram de fapt eu. Greșeala mea. Reiau.

Am văzut un fimuleț din banchet. 25 de minute de chin și nostalgie. S-au schimbat atâtea de atunci cu noi, cu timpul și cu locul unde trăim, încât aproape că nu putem regreta tinerețea. Cum ar fi fost, oare, dacă aș fi fost la liceu în anii ’90? Cu atât mai dureros, presupun.

Am văzut-o (în film) pe profesoara de engleză și m-am reîndrăgostit. De fapt, cam asta și voiam să vă spun. E un text mișelesc, scris din interes pur. Profesoara mea de engleză (care abia terminase facultatea la începutul anilor 2000) s-a măritat, și-a schimbat numele, reședința, nu are Facebook și e practic imposibil să dau de ea. Nu mă întrebați de ce aș vrea să dau de ea. Nu m-am gândit atât de departe. Știu doar că vreau.

Nu am avut profesori cu har ca domnul Trandafir cât am fost la liceu. Nu că aș avea ce să le reproșez celor pe care i-am avut, s-a întâmplat și gata. Dar pe profa de engleză am iubit-o cu patimă, aș fi făcut orice pentru ea. Inclusiv să țin orele în locul ei, ceea ce, de fapt, chiar făceam.

La fiecare oră veneam cu casetofonul și casete, de obicei cu Beatles. În pauza de dinainte de engleză, umpleam două table cu versuri direct în engleză. N-am scris la tablă tot liceul cât am scris la engleză. Colegii erau oripilați de culturalizarea forțată care se petrecea la fiecare oră de engleză. Ar fi preferat teze la matematică în loc. E una dintre puținele amintiri clare din liceu cea în care Bogdan, din banca a patra de la mijloc, nu s-a mai putut abține și a urlat, la intro-ul unei piese: ”Iar nenorocita aia de muzicuță?!”.

Nici măcar nu era pentru ei. Era o chestiune între mine și profesoara de engleză cu care nu mai știu ce s-a întâmplat. Am auzit că încă profesează în Oltenia, așa că arunc sticluța asta cu mesaj în mare. Domnișoara profesoară, dacă mă mai țineți minte, faceți-vă cont și comentați aici. Eu nu v-am uitat, după cum vedeți.