Marea unire a sindicatelor din Complexul Energetic Oltenia, anunţată sâmbătă, după consiliul de coordonare al FNME, a părut ieri a fi marea dezbinare. Federaţia Naţională Mine-Energie, confundată în ultimul an cu un sindicat din CE Oltenia, recomandase sindicatelor din complex să fuzioneze într-unul puternic. Recomandare urmată şi de demisionarul din FNME, Ion Ruşeţ, astfel că ieri au fost puse bazele a două sindicate puternice în CE Oltenia. Din primele informaţii, niciunul nu este majoritar la această oră, fiecare mai având nevoie de câteva sute de angajaţi. Aceştia sunt în sindicatele mici, care ar putea alege să rămână independente şi atunci nici un sindicat nu va avea majoritate. Ceea ce ar fi un vis frumos pentru Ciurel şi ceilalţi de la şefia complexului.

Dar, un vis la fel de frumos pentru Ciurel ar fi şi un sindicat majoritar în jurul lui Ion Ruşeţ. Întrebarea este, va negocia acest sindicat pentru drepturile minerilor şi energeticienilor, câtă vreme este condus de oameni aleşi cu sprijinul administraţiei? Răspunsul nu este neapărat nu, că şi Marin Condescu a câştigat drepturi frumoase pentru angajaţii companiilor din minerit şi energie în perioada în care avea o relaţie bună cu administraţia. Cu diferenţa că în vremurile alea Marin Condescu îşi dădea acordul pentru numirea directorilor, nu directorii alegeau liderii de sindicat. Aşa că, mult mai probabil este ca sindicatul lui Ruşeţ să rămână unul cu capul plecat şi pălăria întinsă în faţa lui Ciurel. Dacă va arunca un bănuţ bine, dacă nu va avea parte cel mult de înjurături în lipsă.

Pe de altă parte, ce şanse au minerii şi energeticienii într-un sindicat majoritar condus de Marin Condescu sau de un apropiat al acestuia? Şanse zero la negocieri cu Ciurel, care, din postura de manager privat, face ce vrea muşchiul lui. Singura şansă reală a celor 19.000 de angajaţi din CE Oltenia este să lupte, să nu mai aştepte, să le impună liderilor lor ce să facă. Nimeni nu va lupta pentru ei, dacă nu sunt dispuşi să intre în luptă. Sunt importanţi şi liderii, dar mult mai important ar fi ca salariaţii să iasă din letargie.