Înainte de meciul Franţa – România, Daniel Niculae (jucător în Franţa de mai mulţi ani) a dat un interviu prestigiosului cotidian de sport ”L'Equipe”, oferindu-ne ocazia unică de a auzi cum sună clişeele fotbalistice româneşti în limba franceză. Cică ”aujourd'hui, il n'y a plus de petites équipes”. Aţi recunoscut, desigur, celebra maximă din fotbal ”astăzi nu mai există echipe mici”. Culmea e că însuşi Daniel Niculae (care n-a atins mingea pe Stade de France) alături de bravii lui colegi de la Naţională au demonstrat contrariul: o, ba da! E plin de echipe mici în ziua de azi. Iar România, din păcate, a ajuns una dintre ele. Singura afirmaţie adevărată pe care o putea face vreun fotbalist român, în sensul ăsta, ar fi fost ”azi, nu mai există echipe mici pentru noi.”

Românii au ajuns alaltăieri o singură dată prin careul francezilor. Atunci, e drept, au avut o ocazie mare şi o bară. În rest, au jucat exact cum jucau pe vremuri d'alde Cipru şi Malta când veneau în România: fundaşii au bubuit-o, mijlocaşii au pasat în spate şi lateral, iar atacanţii au fugit ca nişte muşte fără cap, nereuşind măcar s-o atingă de 2-3 ori. În acest timp, pe margine, un Răzvan Lucescu îmbrăcat impecabil şi cu circa 2 kilograme de gel în păr se agita de mama focului, făcând semne ciudate din mâini, ca şi când ar fi vrut să păcălească pe cineva că are măcar gesturi de antrenor. Lucescu a început jocul cu un singur fotbalist care ştie să dribleze sau măcar să paseze: Zicu. A fost slab, ce-i drept, dar era singurul de la care ne puteam aştepta la ceva. L-a scos la pauză şi am terminat într-o formulă tristă, cu doi mijlocaşi centrali (Rădoi şi Florescu) care nu stăpânesc nici măcar tehnica elementară a unui junior: preluare, pasă.

De un singur lucru îmi pare rău: că ţiganii noştri îi puteau bate pe ţiganii lor chiar la ei acasă. Cu mai puţini negri ca de obicei în primul 11, echipa Franţei continuă să iasă în evidenţă prin nume de sorginte non-franţuză: M'vila, Valbuena, Nasri, Lloris, Benzema, ş.a.m.d. În buna tradiţie a ipocriziei francofone, băştinaşii francezi sunt naţionalişti doar când le convine. La sport, nu le convine. Le place să agite tricolorul cu roşu, alb şi albastru şi să cânte Marseieza, dar se prefac că uită că îl cântă pentru nişte băieţi care nu ştiu nici măcar o strofă din imnul Franţei pe de rost. Lucru de altfel explicabil, având în vedere că nici măcar nu e imnul lor. Dar asta e. Parcă mai bine nişte mercenari buni, ca la ei, decât nişte copii proşti din popor, ca la noi.

www.mantzy.wordpress.com