Ieri, pe malul râului, mi-a sărit în ochi o adunare de furnici. Erau cel puţin câteva sute, poate mii, pe un metru pătrat, trebăluind cu dedicaţie, aş zice chiar veselie, în jurul unor resturi rămase în urma băltirii şi evaporării apei, într-un colţ uitat de natură. În concentrarea aceea imensă de a aduna totul, unele se apropiau prea mult de cursul râului şi erau luate de apă pentru totdeauna, dar sacrificiul trecea neobservat, ba chiar era cumva asumat, pentru că, cu fiecare furnică-erou care-şi dădea viaţa pentru binele comunităţii, apăreau alte două care-i luau locul, la recoltat.

Pornind de la focarul „şantierului”, am urmărit şirul gros de furnici, încercând să descopăr unde sunt cărate proviziile. Cu fiecare pas făcut înspre muşuroi, descopeream că subestimasem grav numărul de furnici care se angajaseră la muncă, în după-amiaza aceea fierbinte de început de august. Am trecut peste o plută, trei bolovani, o bucată întinsă de iarbă, de patru rădăcini şi câteva peturi aruncate de nu-se-ştie cine în creierii munţilor, ca să descopăr, în fine, sediul central al furnicilor. M-am uitat în spate, înspre cotul râului de unde pornisem cercetarea, şi am descoperit că parcursesem, odată cu şirul furnicesc impecabil, asemănător unei armate comuniste aflate la paradă, aproape o sută de metri. Sigur, comparaţia cu comuniştii este nedreaptă, pentru că furnicile nu aveau vreun gând să facă o paradă a capacităţilor lor, ci munceau cât se poate de capitalist, fiecare pentru binele personal, la urma urmei. Am încercat să calculez câte furnici lucrau chiar atunci, lângă mine, fără să crâcnească, să ceară salarii mai mari, să facă greve sau să ceară concediu. Am estimat că pe aproximativ zece centimetri de şir sunt 100 de furnici. Deci 1000 de furnici într-un metru. Deci o sută de mii de furnici în acea sută de metri, doar cele care aflate în exerciţiul transportului. Lor li se mai adăugau, evident, ”şantierul” descoperit iniţial, plus muşuroiul în care, negreşit, erau atât de multe alte furnici care îndeplinesc altă funcţie în comunitate decât aceea de cărăuşi. Cumva, însă, sunt aproape sigur că nici una nu vorbeşte la televizor celorlalte.

Milioane de ani de evoluţie le-au învăţat pe furnici că aceasta este forma ideală de organizare pentru ele. Cu acel background colosal în spate, nici o furnică nu-şi mai permite să stea pe gânduri, să filosofeze, să-şi facă îndoieli sau să conteste ceva. Ele ştiu, deja, că aceasta este perfecţiunea. În comparaţie cu furnicile, noi suntem o specie îngrijorător de nouă, un bebeluş al faunei, unul genial, e drept, dar lipsit totuşi de experienţa pe care şi-o dau miliardele de încercări nereuşite. Suntem încă nişte furnici bezmetice şi egoiste, şi probabil vor mai trece mii bune de ani până să ajungem la înţelepciunea pe care natura ne-o arată zilnic, cu atâta simplitate: că suntem o mare familie, pe Pământ, şi nu vom ajunge în nici unul dintre locurile visate până nu învăţăm să ne ajutăm unii pe ceilalţi.